Unu, doi, trei... o mie doua sute douazeci si doua

Voiam sa incep acest editorial spunand ca in clasa intai am invatat ca dupa unu vine doi, dupa doi, trei si, mergand incet, incet, pot sa numar o viata intreaga fara sa ajung la sfarsitul numerelor.


Nu este chiar asa.


Am invatat sa numar ceva mai devreme. Din pacate, am avut revelatia infinitatii ceva mai tarziu de clasa intai.


Nu pot identifica exact momentul in care am realizat-o, dar pot sa imi aduc aminte foarte clar clipa in care am uitat: am invatat ecuatiile si am inteles relativitatea. Culmea, printr-un mecanism care imi scapa, am ajuns sa o asociez cu limitarea. Ceea ce este relativ este dependent... de ceva dar, mult mai rau, de cineva.


De ce ma invart prin amintiri din copilarie? Pentru ca vreau sa ajung la viitor si ma intorc putin si la prezent.


Cand suntem mici, stim sa numaram dar nu stim ce sa numaram.


Cand invatam ca trebuie sa ne numaram binecuvantarile incercam sa extragem suma lor dintr-o ecuatie cu 10 necunoscute.


Ne lasam atat de prinsi in viata de zi cu zi, cu toti oamenii care ne-o populeaza incat ajungem sa ne uitam prea mult in jurul nostru si uitam sa-i vedem pe oamenii din viata noastra – cei din viata noastra reala. Acel grup restrans de 5-10 oameni care conteaza, format din familie si prieteni foarte apropiati.


Ca sa putem vedea mai bine in gradina vecinului calcam in picioare florile din gradina noastra, fara pic de mila sau remuscare.


Numaram binecuvantarile altora fara sa realizam ca altii le numara pe ale noastre. Incet, incet, mai devreme sau mai tarziu, uitam cu totii sa numaram. Pierdem sirul incercand sa numaram sutele de binecuvantari ale miilor de oameni care ne trec pragul vietii.


Cand ne intoarcem in sfarsit ochii spre noi, am uitat deja ca dupa unu vine doi, dupa doi vine trei, dupa o mie doua sute douazeci si unu, o mie doua sute douazeci si doi.


N-ar fi o idee sa ne numaram binecuvantarile inainte sa uitam cum se numara?


Unu...

Doi...

Trei...

Patru...