Materia obligatiilor, in noul Cod Civil

La stabilirea regimului general al obligatiilor a fost avuta in vedere si asigurarea unei protectii corespunzatoare a subiectelor de drept aflate pe o pozitie de inferioritate economica, perspectiva ce se reflecta, in special, in dispozitiile referitoare la formarea contractului, integrarea clauzelor standard in contract, reducerea clauzei penale, repararea prejudiciului nepatrimonial.

Structurata in 11 titluri si intinsa pe 1334 de articole, materia obligatiilor cuprinde dispozitii generale referitoare la continutul raportului de obligatie, dispozitii cu privire la izvoare, modalitati si tipuri de obligatii, executarea, transmisiunea, transformarea si stingerea obligatiilor, precum si un capitol special destinat restituirii prestatiilor. Un titlu distinct este destinat contractelor speciale si modalitatilor de garantare a obligatiilor.

In ceea ce priveste izvoarele obligatiilor, alaturi de contract, actul unilateral, gestiunea de afaceri, imbogatirea fara justa cauza, plata nedatorata si fapta ilicita, a fost adaugat „orice alt act sau fapt de care legea leaga nasterea unei obligatii”.

In capitolul destinat contractului, sunt reglementate in detaliu aspecte referitoare la incheiere - capacitatea, consimtamantul, obiectul, cauza si forma (sunt incluse dispozitii speciale referitoare la forma contractelor electronice), la nulitate (se consacra prezumtia de nulitate relativa, fixandu-se regimul general al nulitatii tinand seama de distinctia dintre nulitatea absoluta si nulitatea relativa, efectele nulitatii, conditiile de validare a contractului nul sau anulabil si conversiunea contractului nul interpretare (se introduce conceptul de „vointa concordanta” a partilor) si cesiunea contractului. S-a urmarit si o simplificare a definitiilor tipurilor de contracte pentru o mai mare claritate si s-au introdus definitii pentru alte tipuri de contracte, cum ar fi contractul de adeziune sau contractul-cadru. O atentie deosebita este acordata regulilor privitoare la formarea contractului si, in special, etapei precontractuale, fiind reglementata raspunderea precontractuala, indeosebi pentru negocierea cu rea-credinta, divulgarea sau folosirea neautorizata a informatiilor confidentiale, retragerea intempestiva a ofertei.

Mecanismul incheierii contractelor este analizat prin prisma conceptelor traditionale de oferta si acceptare, fiind insa avansate si solutii pentru cazurile in care aceasta teorie se aplica cu dificultate, cum este cazul negocierilor indelungate ori al manifestarilor de vointa implicite. Noua reglementare consacra solutia irevocabilitatii ofertei de a contracta, o conceptie realista care se bazeaza pe faptul ca, de cele mai multe ori, oferta lansata destinatarului are in spate negocieri si discutii, in raport cu care orice razgandire din partea ofertantului nu poate fi privita decat ca inexistenta.

O modificare importanta vizeaza momentul incheierii contractului, fiind consacrat sistemul „receptiunii”, care se regaseste in majoritatea sistemelor de drept civil. Astfel, contractul se va incheia in momentul si in locul in care acceptarea ajunge la ofertant, indiferent daca acesta a cunoscut sau nu continutul acceptarii.

De un cert interes practic este reglementarea clauzelor-standard si a clauzelor neuzuale, prin care s-a urmarit temperarea posibilelor abuzuri ale partii a carei pozitie economica este privilegiata si de care este tentata sa profite in relatia cu partea mai vulnerabila.

In privinta viciilor de consimtamant, noutatile pe care le aduce noua reglementare sunt semnificative. Astfel, numai eroarea esentiala va deschide calea unei actiuni in anularea contractului. Spre deosebire de reglementarea actuala, eroarea asupra naturii sau obiectului contractului este tratata ca o cauza de nulitate relativa. In plus, sunt reglementate expres eroarea de drept si dolul prin reticenta iar leziunea dobandeste o vocatie generala de protejare a partii defavorizate intr-un raport contractual si de remediere a dezechilibrelor contractuale grave provocate prin comportamentul incorect al celeilalte parti.

Referitor la dispozitiile ce reglementeaza obiectul contractului, s-a urmarit asigurarea unui echilibru intre nevalabilitatea contractului si raspunderea contractuala. Astfel, potrivit noii reglementari, imposibilitatea initiala a obiectului obligatiei nu atrage intotdeauna nulitatea contractului. Se reglementeaza posibilitatea de a contracta cu privire la bunuri care, la data incheierii contractului, apartin unei terte persoane, solutie care este perfect concordanta cu necesitatile relevate atat de circuitul comercial cat si de cel civil.

Si dispozitiile care privesc efectele contractului propun solutii inovatoare, dintre care amintim: stramutarea riscului in contractele translative de proprietate odata cu predarea bunului, reglementarea expresa a impreviziunii si a denuntarii unilaterale ca modalitate de incetare a oricarui tip de contract incheiat pe durata nedeterminata.

Primesc o reglementare detaliata si clauza de dezicere, pactul de optiune, promisiunea de a contracta, stipulatia pentru altul, promisiunea faptei altuia si simulatia. In privinta reprezentarii, s-a urmarit, in principal, clarificarea conditiilor si efectelor acesteia, mai ales a efectelor actelor incheiate de reprezentant fara indicarea numelui reprezentatului si a celor incheiate in lipsa sau cu depasirea puterii de a reprezenta.

In materia raspunderii civile delictuale, se propune includerea unor solutii consacrate in doctrina si jurisprudenta, cum ar fi: raspunderea pentru vatamarea unui interes, iar nu numai a unui drept subiectiv, raspunderea in cazul neindeplinirii unei activitati impuse de lege sau de ordinul superiorului, extinderea raspunderii comitentului pentru fapta prepusului, definirea pazei juridice s.a.

Modalitatile obligatiilor si tipurile de obligatii complexe fac obiectul unor titluri distincte. Noua reglementare preia regula solidaritatii legale in obligatiile comerciale (consacrata, in prezent, in art.42 din C.Com.) si introduce solidaritatea pasiva legala intre debitorii unor obligatii contractate pentru exploatarea unei intreprinderi. Sunt oferite, de asemenea, si solutii menite sa clarifice anumite probleme controversate, cum ar fi precizarea consecintelor imposibilitatii executarii in natura a obligatiilor asupra solidaritatii pasive ori enuntarea criteriilor de stabilire a contributiei codebitorilor solidari la plata obligatiei.

In ceea ce priveste executarea silita a obligatiilor, se propune, fata de reglementarea actuala, o restructurare a acestei materii. Astfel, dupa enuntarea principiului ca orice obligatie trebuie indeplinita in mod integral si la timp, sunt enumerate mijloacele puse la dispozitia creditorului pentru a remedia consecintele neexecutarii obligatiei, respectiv: executarea in natura a obligatiei; rezolutiunea sau rezilierea contractului ori, dupa caz, reducerea propriei obligatii corelative, daca obligatia este contractuala; alte mijloace prevazute de lege pentru realizarea dreptului (masuri conservatorii, actiunea oblica, actiunea revocatorie). In toate cazurile, creditorul poate cere daune-interese pentru prejudiciile cauzate prin neexecutare, acestea putand fi cerute exclusiv in cazul executarii integrale prin echivalent, sau, daca este cazul, pot fi cumulate cu celelalte remedii.

Totodata, notiunea de „neexecutare a obligatiilor” este definita in sens larg, spre a reuni toate formele de neexecutare, precum neexecutarea totala sau partiala, executarea defectuoasa ori executarea cu intarziere a obligatiei. Existenta neexecutarii se determina tinand seama, intre altele, de natura obligatiei – de mijloace sau de rezultat, precum si de calitatea debitorului.
In acelasi timp, s-a dorit o reglementare in detaliu a punerii in intarziere a debitorului. Astfel, atat in raporturile civile, cat si in cele comerciale, a fost preferata solutia acordarii unui termen suplimentar debitorului, urmarindu-se obtinerea unei executari voluntare a obligatiei decat incurajarea declansarii imediate a procedurilor judiciare. Fata de reglementarea actuala din art.1079, au fost extinse situatiile in care debitorul se afla de drept in intarziere, precizandu-se ca sarcina probei unui caz de intarziere de drept revine intotdeauna creditorului, pentru a proteja debitorul de un eventual comportament abuziv al creditorului, aceasta regula putand duce, uneori, la o rasturnare a sarcinii probei.