Telemunca pe plan international, european si in Romania - reglementare, definitie, specific si natura juridica

Autor: drd. Ana Cioriciu Stefanescu

1. Reglementarea şi definiţia telemuncii pe plan internaţional şi european

Interesul general în ceea ce priveşte conceptul de telemuncă a apărut pentru prima dată în timpul crizei petroliere de la începutul anilor ’70. Atunci a fost sugerat în mod remarcabil de Jack Nilles de la Universitatea din Carolina de Sud faptul că tehnologia informaţiei are capacitatea de a substitui deplasarea fizică prin comunicaţiile electronice şi astfel munca se poate realiza la distanţă.[1]

Odată cu activarea interesului general, această formă flexibilă de muncă s-a bucurat de o atenţie sporită. A dobândit un număr mare de definiţii, mai întâi pe cale doctrinară şi apoi prin reglementare.

Există numeroase discuţii în legătură cu proprietatea acestora de a cuantifica, într-un mod universal acceptabil, fenomenul în cauză, datorită faptului că pe lângă termenul telework sau teleworking favorizat de către europeni şi introdus, de fapt, de către autorităţile Uniunii Europene[2], mai găsim şi termenul telecommuting, folosit pentru prima dată de Jack Nilles, apoi popularizat de futuristul Francis Kinsman în cartea sa Telecomutatorii din 1987[3]. Acesta din urmă este mai des folosit peste ocean, în Statele Unite ale Americii.

În limbajul curent cei doi termeni se regăsesc utilizaţi atât în Europa cât şi în Statele Unite ale Americii cu accepţiuni identice, esenţial în apropierea acestor concepte fiind faptul că supervizarea muncii, contactele cu ierarhia superioară, cu colegii şi cu beneficiarii sau clienţii se realizează în cea mai mare parte prin telecomunicaţii.

Însă, Jack Nilles, supranumit „părintele teleworking-ului” ne oferă o definiţie alternativă, prin care distinge între cei doi termeni[4].

Astfel, pentru el, telecommuting înseamnă munca periodică în afara biroului, una sau mai multe zile pe săptămână, fie acasă, la sediul clientului sau într-un centru dotat cu aparatură specifică teleinformaţiilor ori substituirea totală sau parţială a transportului la şi de la locul de muncă cu utilizarea tehnologiei informatice. Accentul se pune aici pe reducerea sau eliminarea transportului zilnic la şi de la locul de muncă şi nu pe o formă anume de organizare a muncii în sine care să solicite alte tipuri de contracte colective/individuale de muncă şi, în consecinţă, reglementare specială.

Spre deosebire de telecommuting, Jack Nilles defineşte teleworking-ul ca fiind fenomenul care are loc atunci când acţiunea muncii implică orice formă de substituţie a transportului către locul de muncă cu utilizarea tehnologiilor informatice sub forma telecomunicatiilor şi/sau a computerelor. În acest fel are loc transferul muncii către lucrător. Autorul conchide că telecommuting-ul este o formă de teleworking, în sensul că rezolvă doar distanţa de locul de muncă, dar nu este în sine o formă specifică de organizare a muncii, aşa cum este teleworking-ul.

În concordanţă cu tendinţa accentuată de a utiliza prefixul „e" ca un indicator al utilizării Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (TIC) într-un oarecare domeniu de activitate, vom recunoaşte prezenţa în spaţiul conceptual şi al unor cuvinte precum e-work sau eWork, utilizate în diverse situaţii. Însă, dacă atât termenul teleworking cât şi telecommuting au în vedere aspectul distanţei, pe care îl conţin chiar de la nivelul semantic (prefixul „tele" implică munca la distanţă prin utilizarea telecomunicaţiilor), în opinia unor autori, eWork nu înseamnă în mod necesar muncă la distanţă, cât muncă asistată de tehnologii informatice şi de comunicare - deşi există o serie de autori care utilizează termenul numai în contextul „de-localizării" muncii. [5]

Acordul-cadru european privind telemunca S/2002/206.01.02, încheiat la Bruxelles în 2002 între partenerii sociali[6] defineşte telemunca în art. 2 alin. (1) ca fiind acea formă de organizare sau/şi de realizare a muncii utilizând tehnologiile informatice în cadrul unui contract sau a unei relaţii de muncă, în care munca - ce ar putea fi realizată, în egală măsură, în localurile angajatorului - este efectuată în afara acestora, în mod regulat. În continuare, în art. 2 alin. (2) din acelaşi acord se precizează că partea care prestează munca într-un astfel de contract poartă denumirea de telesalariat.

Definiţia Acordului-cadru european a fost reluată şi în alte ţări ca de exemplu:

• în Belgia de art. 2 din Convenţia colectivă de muncă de la nivel naţional privind telemunca nr. 85 din 9 noiembrie 2005[7];

• în Franţa de art. 1 din Acordul naţional interprofesional din 19 iulie 2005 privind telemunca[8];

• în Italia, de art. 1 din Acordul interconfederal pentru implementarea Acordului - cadru european privind telemunca, din 9 iunie 2004 [9].

În Statele Unite ale Americii, Guvernul Federal şi statele California, Hawaii, Washington, Arizona, Florida, Minnesota şi Connecticut se află în diferite stadii de instituţionalizare, implementare, planificare sau cercetare a programelor de telemuncă. Numeroase alte programe sunt în curs de dezvoltare, implicând guvernele locale şi/sau sectorul privat[10]. În Japonia, planul „e-Japan Strategy 2” lansat în iulie 2003, prevede mai ales dezvoltarea telemuncii în Japonia în vederea „realizării unei societăţi creative care să dispună de metode de muncă variate”, obiectivul fiind de a creşte la 20% populaţia activă până în 2010[11].

În competiţia dintre Europa, Statele Unite şi ţările Asiei de Est, programul de telemuncă al Uniunii Europene constituie o componentă importantă a politicilor de dezvoltare. Parlamentul European consideră telemunca ca o direcţie majoră de cercetare şi acţiune. Comisia Europeană a iniţiat numeroase acţiuni pentru stimularea telework. Există două documente principale care definesc contextul acestei activităţi - Cartea Albă şi Raportul Europa şi Societatea Informaţională Globală, cunoscut şi sub numele de Raportul Bangemann - prin care se atrage atenţia asupra necesităţii adoptării de către ţările membre a unor măsuri de sprijinire a telemuncii[12], recomandând în acest sens chiar luarea ca modele a Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 177/1996 privind munca la domiciliu[13] şi Recomandarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 184/1996 privind munca la domiciliu[14].

Totuşi, Acordul-cadru european privind telemunca din 2002 este singura reglementare mai amplă care este inspirată din documentele menţionate mai sus dar care nu a fost însă încorporat în dreptul comunitar printr-o directivă. El este aplicat, deocamdată, direct şi autonom faţă de Comisie, de partenerii sociali. Evident, acesta face doar o deschidere în domeniu ce permite acoperirea diverselor forme ale telelucrului. [15]

Scopul Acordului-cadru european este atât modernizarea organizării muncii cât şi reconcilierea vieţii active cu cea socială, incluzând astfel angajamente flexibile pentru realizarea echilibrului între flexibilitatea şi securitatea muncii[16]. De aceea în funcţie de evoluţiile care au loc pe piaţa muncii este de aşteptat[17] ca Uniunea Europeană să adopte şi alte reglementări ale telemuncii.

În septembrie 2006, în cadrul dialogului social european, a fost definitivat primul raport comun asupra aplicării acestui Acord-cadru. Potrivit acestuia, în marea majoritate a statelor membre Uniunii Europene (cu excepţia Ciprului, Estoniei, Lituaniei şi Slovaciei) dar şi în Islanda şi Norvegia, acordul-cadru s-a aplicat cu respectarea mecanismelor şi a tradiţiilor acestora în domeniul relaţiilor de muncă, fie prin convenţii colective naţionale sau sectoriale - de ramură (cum este, spre exemplu, cazul Danemarcei, Franţei, Greciei, Italiei, Luxemburgului, Suediei, Belgiei), fie prin adoptarea unor coduri de conduită (Anglia, Irlanda), fie, în sfârşit, prin adoptarea unor legi (Italia, Portugalia, Republica Cehă, Ungaria).[18]

Chiar dacă în Regatul Unit al Marii Britanii nu există cadrul juridic specific telemuncii, Guvernul s-a angajat ca telemunca să urmărească principiile acordului cadru european. Astfel a publicat în septembrie 2003, împreună cu confederaţia sindicatelor (care vizează şi angajaţii din sectorul public) un ghid de sfaturi privitoare la telemuncă. Acest ghid nu are caracter normativ dar prin forţa partenerilor sociali este respectat. El explică modalitatea de implementare a Acordului-cadru european în context britanic şi constituie astfel o referinţă, neobligatorie, pentru raporturile de telemuncă[19].

În 1983 Sindicatul metalurgiştilor din Germania susţineau că telemunca ar trebui să fie interzisă prin lege. Izolarea socială, posibilităţile tehnologice de monitorizare a performanţelor şi comportamentului telemuncitorilor, monotonia felului muncii, perpectivele de carieră proaste, distrugerea separaţiei tradiţionale a sferelor muncii şi familiei, suprasolicitarea femeilor cu obligaţii familiale, precum şi pericolul exploatării şi o slabă protecţie a muncii au fost consideraţi factorii care caracterizează telemunca şi care astfel pun în pericol toate succesele mişcării muncitoreşti. Dar rapid s-a renunţat la aceasta opoziţie fundamentală. In ziua de azi, telemunca este acceptată în principiu, dar a rămas un fenomen relativ marginal, chiar dacă în ultimii 10 ani a crescut semnificativ. [20]

Federaţia Germană a Angajatorilor şi Confederaţia Germană a Sindicatelor au făcut o declaraţie comună invitând partenerii sociali la negocieri şi decizând aplicarea sa. În practică, toate sectoarele sunt vizate, sub rezerva că telemunca este compatibilă cu acestea. Există o puternică voinţă din partea puterilor publice pentru dezvoltarea telemuncii. Din 1996, Guvernul federal astfel a multiplicat programele şi iniţiativele în favoarea telemuncii. Programul „Telearbeit”, lansat în 1996, implică aplicaţiile legate de noile forme de muncă desfăşurate cu ajutorul tehnologiilor informaţiilor. În 2001, o broşură intitulată „Telemunca, ghid pentru practica unei munci flexibile” a fost difuzată de Ministerul economiei.[21]

În ultimii 20 de ani au apărut un număr de rapoarte asupra teleactivităţilor în Franţa, dintre care cel mai cunoscut este al lui Thierry Breton. În perioada recentă, trei rapoarte sunt semnificative[22]:

• Raportul „Telemunca în Franţa” al Forumului drepturilor pe Internet, realizat la cererea Ministerului muncii şi publicat la 14 decembrie 2004, la care a participat Yves Lafarsque, director al Obergo. Acest raport abordează toate problemele sociale puse de telemuncitori şi propune soluţii din care s-au inspirat şi negociatorii acordului francez;

• Raportul „Munca, reţele şi teritorii - a regândi telemunca?” din august 2003 care descrie foarte bine diferitele situaţii, posibilităţi şi limite ale telemuncii în Franţa;

• Raportul parlamentar asupra telemuncii din noiembrie 2006 întocmit de deputatul Pierre-Morel-a-Lhuissier.

În Italia acordurile încheiate începând cu anul 1994 la nivel de societate au constituit prima bază de experimentare a telemuncii. Toate acestea s-au conturat mai mult pe valul de exigenţe ocazionale şi conjucturale ale anumitor societăţi decât pe baza unor strategii economice de largă importanţă. Totuşi, au meritul de a deschide un drum contractelor la nivel naţional care s-au încheiat după aceea, până s-a ajuns la o cristalizare a principiilor fundamentale, de reglementare a raportului de telemuncă prin Acordul naţional interconfederal pentru implementarea Acordului - cadru european privind telemunca, încheiat în 9 iunie 2004. [23]

Acesta are la bază conceptul de flexecuritate, în sensul că telemunca este recunoscută ca o modalitate de desfăşurare a prestaţiilor ce permite modernizarea organizării muncii pentru societăţi, iar pentru lucrători ca o modalitate de desfăşurare a activităţii care permite concilierea activităţii lucrative cu viaţa socială şi de creştere a şanselor pe piaţa muncii pentru persoanele cu deficienţe.[24]

Deşi sectorul public, stricto sensu, este exclus din acordul european, nu există reticenţe în reconsiderarea acestui aspect al organizării muncii de către partenerii sociali. Mai mult, având în vedere spectrul larg al telemuncii în lumina conceptului de flexecuritate, putem spune că o asemenea abordare este chiar încurajată. Anumite ţări au dezvoltat o politică activă de implementare a telemuncii în sistemul funcţiei publice. În Canada, Secretariatul Consiliului Trezoreriei, care exercită rol de angajator în funcţia publică federală a instaurat o „politică a telemuncii” cu efecte din 9 decembrie 1999. În Statele Unite, un program ambiţios de telemuncă a fost implementat în agenţiile federale. Organismele însărcinate cu acest program în cadrul funcţiei publice au dorit să favorizeze dezvoltarea telemuncii în funcţia publică. [25]

În Italia pentru domeniul public telemunca s-a introdus, iniţial în formă experimentală prin aşa-zisa lege Bassanini - Legea nr. 191 din 16 iunie 1998. În concretizarea dispoziţiilor acesteia[26], în 1999 Guvernul a aprobat Regulamentul de punere în practică a telemuncii în administraţia publică[27] şi Acordul privind telemunca în administraţia publică[28].

Scopul legii italiene[29] este reorganizarea muncii şi realizarea unor economii în gestiunea resurselor umane, precum şi flexibilizarea angajărilor. Este admis pentru prima dată că administraţia publică poate avea o formă de lucru la distanţă în art. 4 al acestei legi. Din coroborarea acestuia cu art. 1 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 29/03.02.1993[30] reiese că administraţia publică, în sensul de mai sus, cuprinde toate autorităţile administraţiei statului, inclusiv institutele şi şcolile de orice ordin şi grad şi instituţiile de învăţământ, societăţile şi administraţiile statului cu organizare autonomă, regiunile, provinciile, primăriile, comunităţile montane şi consorţiile, precum şi asociaţiile acestora, instituţiile universitare, institutele autonome, casele populare, camerele de comerţ, de industrie, artizanat şi agricultură şi asociaţiile acestora, toate organismele publice non–profit, regionale şi locale, autorităţile, societăţile şi organismele Serviciului sanitar naţional.

Art. 4 alin. (1) din Legea Bassanini dispune că persoanele juridice de mai sus pot instala, cu încadrarea în bugetele proprii, aparatură informatică şi legături telefonice şi telematice şi pot autoriza proprii angajaţi să efectueze, în aceleaşi condiţii retributive, prestaţii lucrative în locuri diferite de sediul de muncă, cu determinarea în prealabil a modalităţilor de verificare a îndeplinirii acestora.

Art. 2 din Acordul italian privind telemunca în administraţia publică arată că potenţialul pozitiv al telemuncii, pe plan social şi economic, necesită reguli apropriate şi instrumente adecvate pentru a asigura administraţiei publice posibilitatea concretă de a se folosi în mod funcţional de o astfel de formă de flexibilitate a muncii, precum şi pentru a asigura angajatului posibilitatea alegerii unei modalităţi diferite de prestare a muncii, care să menţină în mod eficient sistemul de relaţii personale şi colective.

Art. 4 alin. (5) din Legea Bassanini stipulează că autorităţile administrative interesate pot iniţia forme experimentale de telemuncă, cu consultarea organizaţiilor sindicale şi a Autorităţii pentru informatică în administraţia publică, s-au încheiat contracte colective. Unul din exemple îl constituie şi Contractul colectiv integrativ/acordul nr. 4/2007 privind criteriile generale şi modalităţi pentru realizarea proiectelor de telemuncă, încheiat între Comisia de Parte Publică şi Reprezentanţa Sindicală Unitară[31].