Autor: Cristina Trifu, Pachiu & Asociatii

Ce este falimentul ?

Conform Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei, insolventa este definita ca acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor exigibile.

Legea distinge, in acest sens, doua tipuri de procedura a insolventei: cea generala si cea simplificata. Ambele proceduri au ca ultima etapa falimentul.

In cadrul procedurii generale, intrarea debitorului in procedura falimentului este intarziata de o anumita perioada de observatie (care incepe imediat dupa deschiderea procedurii), in urma careia debitorul intra succesiv in procedura de reorganizare judiciara si in procedura falimentului, sau separat - numai in reorganizare judiciara sau doar in procedura falimentului.

Prin procedura simplificata, debitorul intra direct in procedura falimentului, fie odata cu deschiderea procedurii insolventei, fie dupa o perioada de observatie de maxim 50 de zile.

Prin faliment se înþelege deci, acea etapa din cadrul procedurii de insolvenþã care se aplicã debitorului în vederea lichidãrii averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmatã de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Astfel, o societate comerciala devine insolventa in momentul in care nu dispune de suficiente lichiditati pentru a-si plati datoriile. Starea de insolventa ii permite sa ceara protectia tribunalului, sa tina la distanta creditorii si sa pastreze creantele la valoarea nominala utilizand optiunea procedurii de reorganizare judiciara.

Prin reorganizare judiciara legea intelege procedura ce se aplica debitorului in vederea achitarii datoriilor acestuia conform unui plan de plata a creantelor prin intocmirea, aprobarea, implementarea si respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate sa prevada restructurarea operationala si/sau financiara a debitorului, restructurarea corporativa prin modificarea structurii de capital social sau restrangerea activitatii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului.

Pe de alta parte, aceeasi societate comerciala va fi considerata falimentara in situatia in care patrimoniul sau este supus lichidarii si in care survine disparitia comerciantului respectiv din campul afacerilor.

Prin urmare, insolventa ii confera debitorului o mobilitate mai mare in ceea ce priveste modalitatea de plata a creantelor si de solutionare a situatiei.

Motivele falimentului

Statistica arata ca la nivel national in 2008 s-au aflat in stare de insolventa 14.500 de firme, in anul 2009 au fost deschise 21.000 de dosare de insolventa, iar in primul semestru al anului curent numarul dosarelor este deja de circa 10.000.

Un studiu efectuat pe 1200 de companii din Europa, mentioneaza intre cele mai importante 15 cauze pentru care companiile intra in faliment: 1) strategia incorecta, respectiv deciziile de investitii gresite (54%); 2) costurile prea ridicate (39%); 3) insuficienta lichiditatilor (38%) – finantarile acordate de banci sau de institutii financiare nebancare obtinute din ce in ce mai greu; 4) raspunsurile tardive si insuficiente ale managementului (34%) – tot mai multe companii cer insolventa altor actori economici din cauza unor datorii neachitate; 5) lantul generator de valoare (23%) – dependenta intre activitatile companiei.
Pe de alta parte, doua dintre cauzele care, potrivit presedintelui Consiliului National al Intreprinderilor Private Mici si Mijlocii din Romania (CNIPMMR), stau la baza acestui esec financiar sunt, in mod generic “criza financiara”, dar si impozitul minim. Sunt, de asemenea, de mentionat si atitudinea ostila din partea bancilor, care sunt reticente in acceptarea acestui proces venit de la un partener de afaceri, iar nu de la un client cu dificultati financiare si atitudinea actionarilor, care nu adopta intotdeauna masuri pe termen scurt pentru a asigura lichiditati sau pentru a redefini strategii in concordanta cu perioada post-criza

Cine initiaza procedura falimentului ?


Procedura insolventei poate fi initiata de catre debitor, de catre creditori sau de catre orice alte persoane sau institutii prevazute de lege.

Debitorul este obligat sa adreseze tribunalului o cerere in acest scop la aparitia starii de insolventa, iar introducerea prematura a acesteia, cu rea-credinta, atrage raspunderea patrimoniala a debitorului (persoana fizica sau juridica) pentru prejudiciile pricinuite.

Conform Legii nr. 169/2010 pentru modificarea ºi completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenþei, valoarea prag (cualtumul minim al creantei) pentru a putea fi introdusa cererea de incepere a procedurii de insolventa a unei firme a fost modificata la 45.000 RON (de la 30.000 RON).

Intrarea in faliment (reglementat in Capitolul III, Sectiunea a 7-a din Legea nr. 85/2006) se decide intr-o serie de cazuri, astfel cum sunt enuntate mai jos:
• Debitorul si-a declarat intentia de a intra in procedura simplificata;
• Debitorul nu si-a declarat intentia de reorganizare sau a contestat (la cererea de deschidere a procedurii efectuata de creditori) ca ar fi in insolventa, iar contestatia a fost respinsa;
• Niciunul dintre celelalte subiecte de drept indreptatite nu a propus un plan de reorganizare sau niciunul dintre planurile propuse nu au fost acceptate si confirmate;
• Debitorul si-a declarat intentia de reorganizare, dar nu a propus;
• Obligatiile de plata si celelalte sarcini asumate nu sunt indeplinite in conditiile stipulate prin planul confirmat sau desfasurarea activitatii debitorului in decursul reorganizarii sale aduce pierderi averii sale.

Efectele procedurii de faliment
Debitorii aflati in procedura falimentului sunt obligati sa isi acopere pierderile anuale, stabilite prin declaratia de impozit pe profit, din profiturile impozabile obtinute in toata perioada pana la inchiderea procedurii falimentului.

Pentru a evalua si administra mai usor patrimoniul debitorului, dar si cu scopul de a examina activitatea debitorului asupra careia se initiaza procedura de faliment si de a inventaria bunurile si de a lua masurile corespunzatoare conservarii lor, legea prevede numirea unui lichidator. Acesta mentine si denunta contractele tinute de debitor, procedeaza la verificarea creantelor si urmareste incasarea acestora din patrimoniul debitorului, primirea platii pe seama debitorului si incasarea lor in contul si averea acestuia.

In sfarsit, lichidatorul se ocupa de vanzarea bunurilor din averea debitorului, de incheierea de tranzactii, descarcarea de datorii si de renuntarea la garantii.

Art. 123 din Legea privind Procedura Insolventei enumera, in ordinea in care trebuie platite, toate creantele debitorului, astfel:
1) Taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii falimentului;
2) Creantele izvorate din raportul de munca;
3) Creantele reprezentand creditele, dobanzile si cheltuielile aferente acordate unor institutii de crédit dupa deschiderea procedurii, precum si creantele rezultand din continuarea activitatii debitorului dupa inceperea procedurii;
4) Creantele bugetare;
5) Creantele reprezentand sumele datorate de creditor unor terti, in baza unei obligatii de intretinere, alocatii pentru minori sau de plata a unor sume periodice destinate asigurarii mijloacelor de existenta;
6) Creantele resprezentand sumele stabilite pentru intretinerea debitorului si a familiei sale, daca acesta este persoana fizica;
7) Credite mancare cu cheltuieli si dobanzi aferente, cele rezultate din livrari de produse, prestari de servicii sau alte lucrari, precum si chirii;
8) Alte creante chirografare;
9) Creante subordonate;
10) Creantele membrilor, asociatilor sau actionarilor persoanei juridice debitoare, derivand din dreptul rezidual al calitatii lor, in conformitate cu prevederile legale si statutare

In situatia in care se constata ca nu exista bunuri in patrimoniul debitorului sau ca acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative si niciun creditor un de ofera sa avanseze sumele, se poate da o hotarare prin care se dispune radierea debitorului din registrul in care este inmatriculat.

Este de asemenea de mentionat ca legea pedepseste neintroducerea sau introducerea tardiva a cererii de deschidere a procedurii de faliment de catre debitorul persoana fizica ori de reprezentantul legal al persoanei juridice, care constituie infractiune de bancruta simpla.

Desigur, procedura falimentului poate fi privita ca o ultima solutie pentru creditori sa-si recupereze creantele, iar debitorul va fi,
prin inchiderea procedurii de faliment, descarcat de obligatiile pe care le avea inainte de intrarea in faliment, sub rezerva sa nu fi fost gasit vinovat de bancruta frauduloasa ori de plati ori transferuri frauduloase.

Pe de alta parte trebuie sa avem in vedere si calitatea deciziilor luate in anumite perioade dificile la nivel national si/sau global de catre managementul companiilor, cat si amiabilitatea din punct de vedere fiscal a mediului in care acea societate isi desfasoara activitatea si gradul de sustinere din partea statului in acest sens, astfel incat aceasta varianta de inchidere a unei societati sa ramana intr-adevar de rezerva, fara a provoca la randul ei efectul domino sau al bulgarelui de zapada.