Cum se va depune declaratia anuala de impozit pe profit in 2012? Noi precizari d... 
ONRC te lasa sa iti faci firma din fata calculatorului. Ce alte servicii online ... 
Alte doua creante fiscale se vor plati in contul unic. Afla care sunt acestea! 
Ce sa nu faci niciodata pe Facebook 
Cum iti poti schimba medicul de familie Am scris acest text cu multa vreme in urma, iar astazi m-am gandit ca ar trebui reamintit, mai ales ca se leaga de subiectul editorialului de saptamana trecuta: lucrurile mici care ne schimba viata. Am observat, de-a lungul timpului, ca pe masura ce urcam in ierarhia sociala avem tendinta sa consideram ca asa am fost mereu. Si prezentul devine astfel un soi de masca permanenta a lucrurilor pe care le-am facut in trecut. Oameni distinsi, oameni celebri, oameni maturi, fara deosebire de avere sau educatie, ajung sa-si raporteze reusita in viata la numarul zidurilor si geamurilor din jurul lor.
Asa incat, pentru aducere-aminte, m-am gandit ca ne-ar prinde bine tuturor sa ne impartasim cateva dintre experientele de dinainte de momentul la care am devenit ce suntem astazi. Eu am o poveste simpla. Si, cu siguranta, nu sunt singurul care are ceva de povestit. Dar sa incepem cu inceputul:
Cand eram mic, am dat cu sapa. Am cules porumb si am adunat prune. Nu m-a obligat nimeni. Si nu vorbesc de practica pe care o faceau elevii, studentii si salariatii Romaniei de dinainte de `89. Nu. Vorbesc de lucruri pe care le-am facut pentru ca asa mi s-a parut normal. Sa imi ajut bunicii.
Tot in perioada aia, a vacantelor de adolescent traite la bunici, am facut mortar si am carat lemne de la padure, am mers la moara sa macin grau. Am fost la arat si la secerat. Si, culmea, nu tin minte sa-mi fi fost vreo clipa greu. Sa nu intelegeti totusi ca am sapat hectare intregi, ca am carat acasa paduri intregi sau am cules porumbii de pe sute de hectare. Povestea mea s-a petrecut la o scara mult mai mica.
Dar, datorita acestei povesti, am invatat sa inteleg lucrurile de dincolo de geamul casei. Un lucru important.
Mai mare fiind, am invatat sa conduc. O masina, bineinteles. Nu e greu sa conduci o masina. In Romania sau in alta parte. E un lucru simplu si realizabil, daca ti-l doresti cu adevarat. Masina te scapa de drumuri. Le face mai scurte, mai dulci, lipsite de praf si improscate cu aer conditionat.
La vremea la care ma refer eu, Dacia 1300 era o masina extraordinara. M-a invatat ca e confortabil sa nu mai mergi pe jos. Acum, geamul masinii mergea cu mine, oriunde m-as fi dus. Ajunsesem sa evoluez. Un pas important in viata mea. :)
A venit, apoi, vremea computerului care m-a invatat sa calatoresc cu mintea. Internetul mi-a placut de la prima vedere. Era un mijloc de deplasare cu mult mai comod. M-a scutit deci de drumuri si mi-a adaugat kilograme. Si mi-a adus un geam in plus. Geamul monitorului.
Curand, lucrurile astea nu-mi mai ajungeau. Cautam un monitor cu cristale lichide, o masina cu aer conditionat si multe, multe altele. Si vedeam, mereu, lumea prin geamul computerului, al masinii sau al biroului. Invatasem sa fiu om serios, cu preocupari serioase. Invatasem sa ma respect in fiecare clipa.
Acum, fac mai multe lucruri deodata. De la computerul din birou. De la telefon. Uneori, foarte rar, din masina. Am devenit propriul meu stapan.
Pe la bunicii mei mai trec rar si atunci imi fac putine momente sa stau de vorba cu ei. Cu sapa n-am mai dat de mult. Si nici n-am mai cules prune. Masina ma transporta doar de acasa la birou si invers. Si, din cand in cand, in cate o vacanta. Computerul m-a facut sa-mi iau ochelari. Alte geamuri.
Si imi dau seama ca, pe masura ce evoluez, ma impresor de ziduri transparente, care nu fac altceva decat sa-mi consolideze statutul de "om liber". Astazi, lumea e dincolo de geam, iar eu n-am constientizat acest lucru decat recent.
Unii spun ca viata e un cerc. Te nasti si mori, fara sa conteze ce e la mijloc. Nu inteleg conceptia asta. Cred ca viata e mai mult decat atat. E un sir de lucruri pe care le faci si lucruri pe care le inveti. E un banc bun pe care il spui altora. Daca stai sa te gandesti, viata nu e nimic fara tine. E singura poveste din lume in care esti personajul principal. Indiferent ca vrei sau nu.
Cat despre geamuri, le-am inventat noi, oamenii. Cu mii de ani in urma, cand am inceput sa ne reinventam pe noi insine. Am facut bine, fara indoiala, si multi pasi din istoria noastra au fost de-a dreptul geniali. Pasii strambi au aparut atunci cand am transformat tehnologia din ajutor in conducator al vietii noastre. Cand ne-am inconjurat de geamuri.
Din cand in cand, ar fi bine sa ne amintim de lucrurile pe care nu le-am mai facut de mult. E o forma buna de a scapa, macar cateva minute, de geamurile din viata noastra.
Tu cine ai fost inainte de omul care citeste astazi acest text?
PS
Saptamana trecuta am citit comentarii care aminteau de un sentiment de melancolie (potrivit DEX: Stare de tristețe, de deprimare, amestecatã cu visare și cu dorința de izolare) care ar fi ramas dupa citirea textului. Si, m-am gandit ca n-a fost nicidecum intentia mea sa fiu melancolic ori sa provoc la melancolie. Trecutul, asa cum e el, e o parte din viata noastra. Si facem bine atunci cand ne amintim de trecut, incercand sa intelegem care sunt partile lui bune si partile rele. Facem rau atunci cand traim in trecut, pentru ca o astfel de viata e lipsita de speranta si detasare. Am speranta ca aceste articole n-ar trebui sa fie interpretate ca o chemare spre traiul in trecut. Nu asta e ideea. Tot ce incerc eu prin aceste articole este sa te provoc sa-ti identifici punctele slabe si punctele forte din viata ta, sa constientizezi ca exista speranta si ca tot ce trebuie sa faci este sa-ti stabilesti niste prioritati in viata pe care sa le atingi ulterior, ajutandu-te de mici amanunte care pot functiona ca o trambulina pentru realizarile tale.
Nu stiu ,adineaori am scris un comentariu si nu mi s-a publicat.Citind articolul,am spus ca m-a cuprins nostalgia anilor copilariei,frumoasei mele copilarii!Mi s-a umplu tun gol in suflet,iar mintea mi-a fost invadata de lumina si amintiri!Am sunat-o instantaneu pe mama,sa-i aud vocea,cu toate ca azi o mai facusem,am revazut pozele cu bunicii care,din pacate,nu mai sunt!Amintiri frumoase m-au invaluit,si am simtit ca in ziua de azi ele se estompeaza pe zi ce trece!Da,am dat si cu sapa,am cules buruian la porci,dar o faceam cu placere pentru ca stiam ca voi fi laudata si rasplatita dupa posibilitati de bunii mei parinti!O iesire la parau,o excursie la padure sa culeg ciuperci,o plimbare pe deal primavara sa culeg viorele si toporasi,ori sa cutreier padurea cu salcam cand erau in floare,toate acestea isi au un loc aparte in memoria mintii mele(acum imi dau seama),chiar si mirosul florilor il simt!Am avut o copilarie fericita si niste parinti minunati!
super fain tot ce ati scris aici toti
Sa fiti sanatosi si sa va bucurati de viata
Cind eram mica... sora mea avea obiceiul sa isi marturiseasca micile pacate parintilor nostri incepind asa "stii, mama, cind eram mai mica, am umblat la cutiuta ta cu bijuterii si m-am jucat cu ele si ti-am rupt bratarica..." lucru care se intimplase poate cu o zi doua in urma sau chiar in dimineata zilei respective... dar, era intradevar mai mica, fie si cu citeva ore, nu?
Asa ca, spun si eu, cind eram mai mica, poate ieri, sau saptamina trecuta, sau acu 10 ani... eram mai fericita, mai multumita de viata, mai increzatoare... Cert e ca, undeva in trecut, cind eram mult mai mica, in vacantele copilariei mele, ma sculam cu noaptea in cap sa merg la cules de tutun cu bunicii mei. Atunci am invatat constelatiile, am vazut cum rasare luceafarul de ziua, atunci m-am indragostit iremediabil de viata de la tara. Am mai mers la cireada cu vacile, cu mari insistente -ca bunicii mei nu concepeau ca gingasa lor nepotica de oras sa mearga cu vacile, asa ca, am fost "in excursie cu vacile la pascut"... 
, am mers in teleguta trasa de magarusul misu, pe care il tesalam ca pe un armasar din povesti si-l hraneam cu stiuleti de porumb in loc de jaratec..., am facut paine de casa cu bunica mea, in covata, si am mers in toate duminicile si la sarbatori la biserica... Nimic din toate astea nu le-am mai facut dupa ce n-am mai fost mica...
cand eram eu mica am cules si insirat tutun la bunici la tara si era tare frumos in ciuda cleiului de pe degete... acum nu-l mai culeg, il fumez. Stiu, tutunul dauneaza grav sanatatii dar sunt si alte lucruri mai rele care dauneaza sanatatii. Acum putini ani(cam 3) eram capabila sa apreciez frumusetea si importanta lucrurilor marunte din jurul meu. De exemplu sa ma bucur da razele unui soare minunat in ianuarie, sau de dulceata unui mar pe care eram fericita ca pot sa-l mananc... Acum nu prea mai am timp sa apreciez si sa ma bucur de lucrurile marunte si cu adevarat importante din jurul meu, de fapt s-a intamplat ceva acum cateva zile - intr-o secunda, o miscare gresita m-a pus in imposibilitatea de a ma mai putea misca. Si asa am ramas cu toate medicamentele luate asa ca am fost obligata sa-mi anunt colegii ca a doua zi nu vin la servici. Cu ocazia asta am vazut viata cu alti ochi; mi-am dat seama ca firma din care fac parte merge mai departe si cu mine si fara si ca uneori e bine sa ne oprim din nebunia zilnica pt a da mai multa importanta propriei persoane si lucrurilor marunte dar minunate din jurul nostru.
Felicitari domnule Alin Popescu pt ca ne aduceti aminte multe lucruri marunte dar atat de minunate pe care in iuresul vietii uitam sa ni le amintim.
Da. Imi plac editorialele semnate Alin Popescu .
Cand eram eu mica (tot in vremuri comuniste) am dat si eu cu sapa .Desi locuiam la bloc mama luase cu chirie de la o batranica o gradina pe care o lucram in timpul liber . Asa stiu si in zi de azi sa deosebesc patrunjelul de pastarnac , care este buruiana si care e planta comestibila... Dupa Revolutie ne-am lasat de sportul acesta(gradinarit se numeste).
Tot cand eram mica vara ne-o petreceam ori la strand (de dimineata pana seara , fara creme SPF si chiar fara mancare), ori jucand diverse jocuri (table , sah, septica , sotron , elastic , tara-tara , prinsa , scunsa , de-a magazinul , de-a mama si copii, de-a spartul geamurilor cu mingea , etc..). Fara desene la TV , fara VIP-uri , fara Internet , fara vacante in tarile calde (daca vacantele din Campia Romana nu intra in categoria celor din tarile calde).Ani au trecut si noi copii de atunci suntem azi niste "copii" mai mari.
Mama are azi doi copii cu copiii lor (unul functionar public -adica eu , si unul magistrat-fratele meu ) iar de vreo doi ani
s-a mutat la sat . Are acum gradina ei , casa si animalutele din ograda. Zilele trecute( de sfanta Marie) am fost la mama . E Maria. Am avut parte si de o partida de smuls buruieni (in gradina ) si de vreo cateva (mai multe ) de table cu mama. Nimic mai placut decat aer , soare , table si somn dulce ca la mama acasa.
E placut sa-ti amintesti de copilarie cu toate cele bune si poate mai putin bune.
De asemenea multumesc lui Dumnezeu ca si azi ma pot bucura de un apus de soare (am ferestrele spre vest) , de un curcubeu care se arata chiar si deasupra unui colt de bloc , de stropii de roua care stralucesc dimineata pe iarba din marginea drumului(merg pe jos cam 15 minute pana la mijloacele de transport in comun) . Inca mai revad cu placere locurile in care am copilarit( cartierul unde este scoala , unde era blocul in care am crescut). Locurile respective au tot acel parfum inconfundabil de "acasa".
Am ramas in acelasi oras in care am copilarit si asta ma face sa stiu mereu ca sunt "acasa" si ca sunt eu.
Inca mai am de descoperit locuri , de trait povesti si sentimente noi in acest "acasa" de azi , al meu .
Nu conteaza cate ferestre / monitoare / lentile / rautati /greutati ...te despart(sau te apropie) de lumea din afara , conteaza ca in interiorul tau sa fii bun , impacat si implinit . Asta se poate dobandi chiar si din marunte bucurii / obiceiuri / trairi zilnice . Doar rautatile, indiferenta , minciuna , injuraturile ne despart de o lume altfel (poate mai buna).
Poate e cam tarziu comentariul meu, dar totusi il scriu in speranta ca vor fi cativa care se vor regasi in ceea ce urmeaza...
Aidoma autorului articolului, pe care il felicit pentru modul echilibrat in care reuseste sa gaseasca subiecte interesante si niciodata perimate, mi-am petrecut o buna parte din copilarie undeva intr-un sat pitoresc dintr-o zona colinara....Mi-am ajutat bunicii cam la toate treburile existente intr-o gospodarie si nu numai. Recunosc, imi lipsesc foarte mult anumite intamplari din acei ani unici; e grozava copilaria lipsita de griji, chiar si atunci cand prin munca fizica iti aduceai contributia la acea stare de normalitate pe care o percepeam atunci.
Imi este dor de foarte multe lucruri si locuri de atunci, dar vai, de cate ori gasesc timp sa ma intorc in "satul vacantelor mele", constat cu amaraciune ca nimic nu mai seamana cu ceea ce am trait candva. Si asta se intampla, credeti-ma, doar din "vina" oamenilor, natura asistand impasibila la actiunea acestora.
Imi este dor de cantatul cocosilor si latratul cainilor dimineata, pe care nu ma suparam deloc, din pacate a fost inlocuit de ceva mult mai modern si anume de sunetul asurzitor de motoare de scuter si cauciucuri chinuite (deh, avem strazi asfaltate unde se poate face si un "drift", mai ales in centrul satului sub ochii plini de admiratie a fatucilor plimbate prin Europa); imi este dor de sezatorile ad-hoc in zilele de sarbatoare de pe marginea santului, numite hazliu Radiosant, unde se discutau vrute si nevrute dar cu mult mai putina rautate decat acum; imi este dor de vocea inconfundabila a preotului satului care indemna oamenii spre cele curate si implinire sufleteasca (acum inlocuita de o voce amplificata si sintetizata in difuzoare, care pe langa campanie electorala mai indeamna si impotriva vreunui neispravit de intreprinzator care nu isi sincronizeaza afacerile cu interesele bisericii); imi este dor de acele momente in care oamenii isi varuiau pomii si santurile din fata caselor fiind anuntati seara de catre autoritati sa faca acest lucru si nu prea aveau loc de intors, devenise chiar un fel de intrecere, care sant arata mai alb; imi lipsesc acele "aventuri aproximative" cand faceam incursiuni prin viile si livezile satului dupa niscaiva poame de sezon, reusind cu greu sa evitam cainii paznicilor precum si injuraturile acestora cand ne depistau prezenta; imi este foarte dor de vacantele de iarna cand mergeam cu colindul si nu conta gerul sau intunericul de afara, conta doar aventura si faptul ca reuseam sa ducem mai departe o traditie, acum se trimit colinde pe e-mail, chiar si la sat; imi lipsesc balurile si horele satului unde fetele si flacaii dansau pana la epuizare doar cu ajutorul unui simplu lautar (fetele erau supravegheate de mame de pe margine), acum se intalnesc la discoteca unde se canta stii dvs. ce si nu se mai danseaza, doar se bea....
Imi lipsesc multe, dar nu vreau sa ma lungesc cu vorba, concluzia ar fi ca oamenii sunt cei care isi uita originile, mult prea usor fac acest lucru. Tehnologia e grozava, ajuta anorm dar cati dintre noi stim sa o armonizam cu ceea ce ar trebui sa conteze cu adevarat, relatiile umane. In dorinta nostra nebuna de a demonstra altora ca suntem mai grozavi si mai performanti, uitam ca de fapt totul se reduce la lucruri mult mai simple, accesibile oricui. Trebuie doar sa VEDEM.....
Cu respect....
Ca un exercitiu de transformare ma ocup de gradina de la tara aproape la fiecare sfarsit de saptamana, pe langa alte mici amintiri facute cu drag pentru prieteni, cu mainile mele...
Povestea mea e scurta fiindca e la fel.
Am refuzat sa fiu eu cea care-i da flori lui Ceasca si n-am fost in UTC, desi trebuia sa platesc retro pt 7 ani. In schimb m-am plimbat prin Europa si Asia.
Dupa revolutie am negat categoric sa votez pe cine a candidat. In schimb ma plimb prin Europa si Africa.
Am stat in apartamentul tatei. Acum stau in al colegului de viata.
Am facut multe scoli pt. a avea putere. Acum am stiinta sa am puterea sa stau in picioare.
Am visat de cand ma stiu la normalitate. Tot asta fac si acum. 
Se spune ca suntem rezultatul tuturor experientelor traite de-a lungul timpului. E posibil. Cred ca trebuie sa multumim pentru tot ceea ce am trait, pentru tot ceea ce avem, pentru ca suntem in viata si ne bucuram de ea.
Daca am avut o copilarie fericita si putem sa ne "hranim" sufletul cu amintiri placute suntem norocosi.
Daca viata de adolescent a fost dura, suntem norocosi, am invatat din timp sa ne infruntam problemelor si ne-am maturizat mai repede. Poate putem retrai prin odraslele noastre ceea ce, poate am pierdut in copilaria noastra.
Oricum, asa cum spunea "lorelayold76", sa fim buni si sa-i iubim pe cei din jurul nostru.
Va imbratisez, pe toti.
Articolul mi-a oferit prilejul de a rememora unele dintre amintirile copilariei, de a incerca sa transpun in vorbe fapte sau sentimente de la acea varsta, de a-mi numara prietenii de atunci de care viata m-a indepartat. Mi-a prins bine aceasta rememorare. Multumesc !
Origini ºi origini Ulivia "osul puterii" ºi "osul domnesc" din care înþeleg cã vã "trageþi" , sunt oase rare dar "osul þãranului" de pretutindeni a "þinut" lumea în care trãim inclusiv pe dvstrã. Se înþelege din text cã aveþi o educaþie aleasã, însã nu aveþi dreptul sã reduceþi lumea la "umorile" personale. Am simþit nevoia sã rãspund nu pentru cã provin din osul umilului þãran, ci pentru faptul cã natura a fãcut sã ne naºtem egali ºi sã creºtem în medii create prin munca bunicilor sau pãrinþilor noºtri dar ºi prin înºelarea de cãtre aceºtia a celor din jur (vezi copii de bani gata de astãzi ºi de nu de ieri sau alaltieri) . Amintirile de genul celor prezentate de autorul articolului sunt ale fiecãruia, e bine sã fie cunoscute pentru a nu devenii sclavii "geamurilor" . Legãturile cu originile indiferent de statutul lor ne fac sã meditãm la binele sau la rãul pe care presupunem cã ne vine de undeva anume. Inexact rãul sau binele pe care îl precepem vine din fiinþa noastrã. Cred cã trebuie sã gãsim puterea de a ne face viaþa fãrã sã cerem celorlalþi socotealã cã trãim mai bine sau mai rãu.
Sunt de acord cu "geamurile". Acum cand am o fetita de 3 ani, minunata, incerc sa sparg cat mai multe geamuri. Si chiar functioneaza, este de ajuns sa vreau. Uneori suntem asa de preocupati sa fim agitati, sa intram in tipare, sa comparam vitile noastre cu ale altora, incat uitam complet pentru ce traim, uitam ca viata noastra e atat de scurta.... Vreau inapoi macar 5-6, din anii pierduti in care eram preocupata sa ridic geamuri... Acum, desi reusesc sa le sparg sau macar sa le deschid, e apropae prea tarziu.... pentru ca nu stiu cat ma va tine inimioara asta, care da atatea semne de oboseala.... ce o fi fost in capul meu sa o hranesc cu atat de mult stres?...........
Nimeni din familia mea,nici bunicul,nici bunica si nici parintii mei nu au "dat cu sapa".Am crescut altfel decat spuneti voi toti cei de aici si din aceasta "vina" nu pot sa fiu o inregimentata in lumea urata si rea de astazi adica nu au origine sanatoasa.Am crescut intr-o familie d e oamenio carorta comunistii le-au furat totul,casa,viata .N-au reusit sa le fure 
emnitatea cartile si icoanele.Pe acestea bunicii si parintii mei le-au ingropat.in gradina atunci cand bolsevicii au invadat tara si apoi le-au dezgropat atunci cand calaii romani ,slugile bolsevicilor ne-au furat casa.Le-au dezgropat in miez de noapte si apoi le-au pastrat ,in tacere, ascunse bine in casa.Daca gorilele comuniste,multe dintre ele azi parlamentari PDL ,sau PSD ,sau UNPR,le-ar fi vazut in casa noastra ne-au fi condamnat pentru ca nu avem "origine sanatoasa"adica nu dam cu sapa ,sau cu coasa..coasa mortii comuniste.
Eu nu condamn pe nimeni,nici nu acuz. nu am acest drept,dimpotriva eu ii compatimesc pe toti acei care inca mai cred ca datolrita comunislor au acum alta viata decat a celor din randul carora au plecat sa "conduca": o masina,o fabrica si o uzina ,lagar de munca comunist ,sau acum o firma.
Eu nu inteleg un lucru si vreau ca voi sa ma lamuriti de ce cei ajunsi ,datorita "originii sanatoase" la osul puterii ii umilesc,ii terorizeaza si-ii chinuie acum, in 2010, de cei de -o origine cu ei.De ce acesti indivizi prefera manelismul,prostitutia ,mizeria umana ,cea mai abjecta in care poate decade un om asemeni bocist -PDL-lor lui Basescu Traian.Nu este politica ci sunt fapte de viata,fapte ce distrug in continuare intreaga Romanie si odata cu ea si pe noi toti.
Eu prefer sa nu mai continui discutia, pentru ca orice as zice, dvs. o sa ma convingeti ca e motoreta.
Alin Popescu a scris:" articolul vorbeste despre ideea de evolutie si despre modul in care evolutia poate (sau nu, in cazul fericitilor) sa te indeparteze de unele lucruri importante in viata. "
Nu inteleg despre ce "evolutie "vorbiti d-tra si cum este posibil sa o fiinta umana sa "evoluieze" prin repurea de radacini?
Sunt de acord cu "cazul fericitilor"care au trecut prin viata nestiutori si nepasatori la drama Romaniei aflata sub ocupatie comunista.Asemenea "fericiti"sunt cu duiumul in justitia romaneasca si ei continua sa fie copii fidele ale magistratilor talinisto-bolsevici..
egoismul "fericitilor"este unul extrem de grav si acest egoism poate ucide, intai de toate demnitatea inca neregasita a justitiei romanesti si apoi orice sansa de a fi uin adevarat popor, nu o p[opulatie impartiota intre "fericiti si restul.
@ ulivia:
"Iepurasul, intr-o zi: Maaaama, ce-as manca niste clatite! Ia sa vad daca am cu ce sa le fac... Se apuca si cauta si vede ca are ingrediente doar pentru 20 de clatite. E bine, se gandeste el, dar mai e o problema, ca n-are tigaie sa le faca. Se gandeste, se gandeste si-si aduce aminte ca a vazut la urs, care e maaare mancator de clatite, o tigaie tocmai buna. Bun! Ia sa merg eu la urs sa-l rog frumos sa-mi imprumute tigaia. Si pleaca spre casa ursului. Pe drum se gandeste ca parca nu e tocmai frumos ca se duce sa ceara cu mana goala, dar se consoleaza cu gandul ca poate ursul o sa accepte sa primeasca niste clatite in schimb... Dar, daca imi cere 5 clatite? Ei, asta e, ii dau, ca eu sunt mic si imi ajung si 15. Dar, daca imi cere 10? Hmmm, ii dau si-atatea ca si-asa eu nu pot manca mai mult de 10. Si se cam incrunta la ideea ca ursu' ii imputineaza clatitele... Tot mergand ingandurat, ii incolteste ideea ca ursul e mare si mai e si pofticios la clatite... Si, se gandeste: Dar, daca imi cere 20, ce-o sa ma fac? Eeeei, asta e chiar nesimtire, sa-mi ceara toate clatitele pentru ca-mi imprumuta o amarata de tigaie! Asta chiar ma-nfurie! Dar se trezeste ca deja a ajuns la usa ursului... Sa bat?... Sa nu bat?... Daca nu bat, n-o sa am tigaie, dar daca bat si iese ursul si-mi da tigaia si-mi cere toate clatitele? Ei, nu, ca ursul asta trebuie pus la punct! Si bate: cioc cioc! Iese ursul: Ce vrei mai iepurasule? Iepurasul, uitandu-se la urs incruntat si dezgustat: - Mai ursule, din cate stiu ai o tigaie! Uite, stii ceva: du-te dr...lui cu tigaia ta cu tot, ca esti prea lacom si nu-ti dau nicio clatita!"
ps. Daca mi-o iau din partea admin-ului, ma execut fara sa clipesc, pentru ca stiu c-o merit cel putin pentru off-topic! Dar, nu m-am putut abtine sa las neremarcata similitudinea de situatii... 
Comentariul dumneavoastra politic este in mare parte adevarat, dar nu-i vad rostul aici...
Articolul contine un adevar pe care majoritatea oamenilor au uitat de el si anume viata noastra este alcatuita din fapte marunte. Un zambet poate insenina ziua cuiva, o vorba buna de incurajare poate alina suferinta altuia, o floare in dar poate insemna mai mult decat orice cuvant de dragoste, o simpla mangaiere a unui copil sau animal ne poate purta pe aripile dragostei incarcandu-ne spiritual de pace si fericire .... la fel poate o vorba aruncata in vand sa raneasca definitiv un suflet, sau nepasarea noastra sa duca la disperarea altora ...
Aceste fapte marunte ne formeaza ca si caracter, ca om, pe baza lor ne cladim viata, pe baza lor ne cladim prietenii, familia si cariera.
Lucrurile marunte din trecut ne marcheaza cateodata atat de profund incat nu vom putea renunta niciodata la acestea...eu nu pot sa nu zambesc, sa maingai, sau sa ma joc cu un copil sau animal ....fericirea, sinceritatea si dragostea din ochii lor pentru mine este ca aerul....de aici visul, idealul meu este de a face fericiti pe cei din jurul meu (prin fapte mici sau mari adaptate la viata sociala care o traim acum)
Un zambet si un pupic pentru toti.
O zi buna tuturor.
O singura intrebare: de unde ati inteles dumneavoastra ca acest articol vorbeste despre comunism si origine sanatoasa? Ca l-am citit din nou si nu-mi dau seama. Dimpotriva, articolul vorbeste despre ideea de evolutie si despre modul in care evolutia poate (sau nu, in cazul fericitilor) sa te indeparteze de unele lucruri importante in viata. Mi se pare putin penibil ca nu mai poti vorbi despre niciun lucru care sa aiba legatura cu copilaria (oricand ar fi fost ea) fara sa vina cineva sa te eticheteze ca fiind comunist, mincinos, manipulator, etc.
Imi pare rau, dar in acest site n-o sa cititi cronici anticomuniste, la fel cum n-o sa cititi cronici anti-nimic. Eu, cel putin, incerc sa identific anumite comportamente si sa le aduc in discutia noastra, a celor care mai dorim sa vorbim despre ce suntem si ce am devenit, noi romanii.
Am crescut la tara, in gospodaria parintilor mei.Copil fiind m-a foloseau la ingrirea animalelor la pascut. Imi aduc aminte cate pozne faceam noi copii. Linistea si puritatea sufletului nostru, campul cu tot ce era pe el erau ale noatre. Am terminat scoala primara , am mers la oras, am intrat in alta lume. Aceasta "noua lume" nu mi-a mai adus nicio bucurie. Nu imi mai placea ce vedeam ca se intampla , am crezut ca eu voi putea schimba ceva , si asa a inceput calvarul vietii mele. Astazi cand imi aduc aminte de copilarie traiesc dulci amintiri, desi ma vad plina de praf , cu haine murdare, seara cand ma intorceam acasa, dar aveam curatenia interioara pe care nu as schimba-o acum cu nimic.
N-am dat cu coasa, nu am cules nimic, nici macar prune, de fapt nu am fost in toata copilaria mea la tara, ai mei nu aveau rude acolo, desi recunosc ca mi-ar fi placut, eram invidioasa pe copiii care se duceau. Ce am facut? Am citit, mult, cat de mult am putut, am visat la fel de mult, la o alta lume, o alta viata, la o mare dragoste. Toata tineretea mea, am fost "batrana" deoarece imi traiam viata pe doua planuri, unul in care faceam ceea ce se cadea, invatam, munceam, aveam grija de familie, si altul in care visam, scriam, despre o lume in care traiam cu adevarat. Acum, absolut surprinzator, pruntr-un joc al sortii, nu mai visez, visele s-au implinit, iar viata searbada a disparut. TRAIESC CU ADEVARAT. Am fost o femeie oarecare, acum sunt o femeie implinita.
"AUTODENUNT" 
este un titlu cam dur ,comentariile vorbesc de "AMINTIRI " sau "CINE AM FOST SI CINE SUNT EU ".
CINE AM FOST EU ? un copil timid ,trimis la bunici pana la scoala si care se ascundea in "vise"
Dar recompensa vietii a fost sublima ,bunica mea vindecatoare de minte,suflet si trup in satul ei natal (acum in lumea celor drepti ) era "lumina "mea ,cu ochii deschisi a mirare priveam la " minuni" asa ca de fiecare zi ..
La scoala si apoi la facultate sub severitatea parinteasca am invatat ca trebuie sa merg "drept" si eu micuta visatoare descopeream incet ,incet "drumul spre lumina".
Apoi a venit un "fluture " ce parea "frumos ",mult ademenitor pentru o simpla fetita cu ochii larg deschisi spre soare.
Sigur ca m-am inselat 
in privinta lui ,se intampla ....,dar severitatea sociala nu-mi permitea "despartirea" atat de stigmatizata in "dosarele tuturor ".
Au trecut peste 20 de ani ,poate este prea putin spus " de chin"..si credeam ca am sa mor de durere si dezamagire.
Dar nu a fost asa ,trebuia sa traiesc pentru ei ,cei 2 ingerasi ai mei si ai fluturelui...
Acest tel nobil m-a ajutat sa lupt cu mine insumi in primul rand ..si am descoperit in interiorul meu "putere"
si lumina si in cele din urma am gasit "CALEA"
Intr-o zi o mare nedreptate aproape m-a ucis ,ratacind "CALEA" si iar am cautat-o cu indarjire ,acum stiam ca exista si am redescoperit "LUMINA" care lumina "CALEA'
TU AI GASIT-O ? Eu am gasit-o si ..am ajuns terapeut de minte,suflet si trup , ca si bunica mea 
Copilaria mea s-a petrecut printre betoanele si asfaltul bucurestean.
In vacanta de vara prietenii mei sau colgii plecau la tara, la bunici. Singura distractie era cititul. Citeam toata ziua, o carte sau doua pe zi. Nu era rau, dar vara era mai goala fara prieteni. Vizitam unerori, rar, rudele noastre de la Petrosani, Hunedoara. In rest, scoala, invatat. Bici macar un catel sau pisica nu am avut voie sa am. Ce trist, nu?
Abia acum am un catel.
Va pup, pace si sanatate tuturor!
D-na Av. Daniela Tonica,
Daca a trecut timpul peste noi si nu ne-am schimbat deloc, atunci inseamna ca nimic nu ne-a atins sufletul si mintea cu adevarat, ca nu ne-am maturizat ... ca am trait fara emotii si fara invatamintele pe care le aduce stiinta acumulata si experienta vietii parcurse in ani si ani de zile.
Timpul nu trece peste nimeni / nimic fara sa aiba efecte !!!
Oare dvs. cum ati reusit sa nu va schimbati deloc si sa spuneti ca nimic nu va va schimba ??
Va asigur ca exista experiente care pot schimba mult un om, unele chiar tragice cum ar fi nedreptati strigatoare la cer, rupturi bruste si, mai ales, neasteptate, pierderi majore prin moarte si cate altele .... insa se pare ca dvs. nu ati trait asa ceva si de aceea vorbiti astfel.
Aveti dreptate cand spuneti ca invatatura este cea mai importanta, ca totul se castiga prin munca.... ca a respecta pe cei din jur inseamna a te respecta pe tine ! Dar cat de putin fac toate astea fara o stea norocoasa deasupra si fara inspiratie - chiar divina uneori.
Ce greu e urcusul cand scara societatii in care traim este putreda si adesea ni se rupe sub fiecare pas !! Daca nimic din toate astea nu ne schimba, daca nu invatam pasi noi in "dansul" acesta, vom ajunge, pana la urma, sa fim actorii principali ai unui spectacol de marionete.
Cu respect.
O singura data in viata am mi-a parut rau ca nu am crescut al oras!
Eram eleva in clasa a IX-a la un celebru liceu din orasul resedinta de judet. De ce am regretat? Pentru ca faceam naveta zilnic de la tara si trebuia sa ma grija sa nu ajung la scoala cu pantofii plini de noroi sau uniforma sifonata si, recunosc, nu era deloc usor. Apoi, colegii mei oraseni puteau sa se intalneasca seara sa mearga la cinematograf sau la "un ceai dansant". Nu realizam atunci ca a mea copilarie era cea mai frumoasa si ca peste cativa ani, nu multi, imi va oferi cele mai frumoase amintiri din care si acum ma incarc cu energie.
M-am nascut intr-o familie de oameni simpli -tarani adevarati, muncitori si linistiti care mai presus de orice au pus copiii. Ne-au invatat sa respectam oamenii de langa noi (nu se putea sa mergem pe ulita satului fara sa salutam pe toata lumea, chiar si pe cei care se aflau in ograda. Sfarsitul fiecarui an scolar era o adevarataa sarbatoare pentru lumea satului. Caminul cultural se umplea pana la refuz (erau prezenti chiar si cei care nu aveau copii in scoala).Iar printre ei -parintii mei care erau cei mai fericiti- ambele lor fiice urcau pe scena pentru a -si primi premiile pentru "rezultate foarte bune la invatatura si purtare!".
Au trecut anii, am ajuns studente si ceea ce m-a uimit cu adevarat era faptul ca acei oameni simpli pe care noi ii salutam cu acelasi respect, acum ne raspundeau cu "sarut mana!". Stiau ca la scoli inalte nu ajung decat oamenii seriosi si ca trebuie respectati pentru asta.
Ma intorc cu acelasi drag in satul meu natal. Merg si acum cu mama la prasit, la adunat fan , la moara. Imi place sa ma intalnesc cu oamenii pe care ii cunosc de atata timp si sa vorbesc cu ei. Nici nu stiti cat sunt de intelepti. Din pacate, multi, foarte multi dintre cei care au facut parte din copilaria mea nu mai sunt. Satul e mai trist. Din pacate, vremurile si-au pus amprenta asupra modului de a vietui la tara. Unele lucruri sunt bune , dar multe , mult prea multe nu au nimic in comun cu viata la tara adevarata!
Mi-e dor de copilaria mea!
Bucurativa ca aveti ce povesti pentru ca copiilor din ziua de astazi le lipseste aceste lucruri care formeaza caractere si slefueste ,,umanitatea din noi" ,bucurativa ca stiti ce este Fat Frumos si Ileana Cosinzeana,bucurativa ca ,,trairile voastre " se regasesc nu in minte ci in suflet. E tot ce ne-a mai ramas intr-o lume a minciuni si a tradari de sine guvernata de oameni ,,mici"-nu confundati cu un Napoleon pt, simplu fapt ca avea o inima ,,mare"
Crestiva copii in tradita romanesca sa stie ce este stergarul,strachiana sau bostanul pentru ca mintea lor va intelege foarte repede ce este Internetul sau ce este Infinutul prin marile laboratoare ale lumi.
Cu respect.
Adevarul ... se pare ca nu ai inteles despre ce este vorba in tema propusa...sau nu.... poate chiar nu te regasesti printre aceste randuri asa cum ne regasim noi cei care avem ce povesti din simpla noastra copilarie dar cea de neuitat.
Unde sunt ani copilariei unde existau obligatoriu muncii patriotice, ( adunam maculatura.. sticle si borcane... ghinde si castane) poate atunci nu ne placea dar acum am vrea sa mai traim acele vremuri...
Copii din ziua de azi stiu ei ce este....( leapsa, ratele si vanatorii, tara - tara vrem ostasi, frunza sau gropitele) stiu doar de calculator.
Ar fi mult de povestit dar timpul nu ne mai permite in ziua de azi....
O zi buna tuturor si un calduros LA MULTI ANI!elor ce isi serbeaza azi ziua numelui
cine am fost?cu totii am fost niste copii care si-au dorit sa creasca repede mari pentru a nu mai asculta de parinti crezand ca vom fi stapanii pamantului.si acum?acum ne amintim cu drag cum ne-am crescut fratii mai mici,cum alergam pe strazile sigure ale bucurestiului impreuna cu vecinii de pe strada sau din bloc pentru ca sa strangem randurile cu jumatate de ora inainte sa vina parintii de la servici.ne amintim cu drag cum mergeam la biblioteca de cartier si imprumutam carti pe care cateodata le returnam cu intarziere,ne amintim de filmele vazute cu prietenii la cinemateca sau cinematografe si apoi de ceaiurile de sambata seara din adolescenta.
ce am ajuns?niste oameni mari care se agita sa razbeasca in viata,viata care am fost avertizati de parinti ca e o lupta,luptam pentru cariera,pt locul de munca, pt a ne putea plati facturile si concediile,studiile copiilor.
cand era mai bine?cand ne doream doar sa fim oameni mari!!!!!!!!!!
Astept o alta tema de discutie: "Daca ati fi pus/a in situatia de a indrepta lucrurile in Romania ATI STI de unde sa incepeti?"
sau: "Nu spuneti ca justita este la pamant voi, cei care nu ati simtit-o din proprie experienta"
Interesanta provocare!!!!!!
Cred ca ar trebui sa scriu pagini intregi pentru a povesti tot ceea ce am trait pana la acest moment.....
Cine am fost?....... Aceiasi persoana intotdeauna..... modesta, ambitioasa, cu respect fata de semenii mei indeferent de pozitia lor soliciala si foarte ambitioasa....
In trecut am facut de toate...... am crescut fratii mai mici, am ajutat parintii la muncile campului, etc......dar intotdeauna am urmat sfatul parintilor care mereu imi repetau ca invatatura este cea mai importanta....
Am terminat liceul sanitar, am lucrat cativa ani ca asistenta medicala, apoi am devenit avocat......profesie la care am ravnit intotdeauna...
Tot ceea ce sunt le datorez parintilor mei care mi-au repetat mereu ca totul se castiga prin munca.... si m-au invatat ca a respecta pe cei din jur inseamna a te respecta pe tine . Imi iubesc nespus familia largita..... bunici, parinti, cei 12 frati... si le multumesc pentru tot ce au facut pentru mine.
Cine am fost eu?......Cine voi fi? ...... Aceiasi persoana....... Nimic nu ma va schimba....
Când eram fetiþã,mergeam seara inainte de - Sfânta Maria-in luncã la vie,si adunam strugurii care se coceau timpuriu.Viile ºi nucii bãtrâni iºi impleteau miresmele pe luncã,peste puntea pe care treceam,peste satul in care trãiau ,bunicii,pãrintii...Acum ,nici viile ,nici nucii nu mai sunt pe luncã,iar eu ca ºi dumneavoastrã stau in faþa unui ecran(de sticlã) .La mulþi ani! - tuturor celor care poartã numele acestei zile-.
lilian esteun nume rar, dar usor de retinut. Am urmat 8 clase la tara, am ales dintre liceul militar de la campulung si liceul sanitar din botosani .... pe primul deoarece era examenul mare repede si asta a fost soarta .... am avut noroc. Ma regasesc, in ce spunea cineva mai devreme, m-am regasit adeseori printre paginile ,,gazetei de matematica,, nu ,,n,, probleme rezolvate si publicate ... aici sa nu uitam cate o nota de 10 la fiecare aparitie, care ducea implicit la scoaterea in fata companiei la 14.15 de VOLODEA-cdt de cp. .......... AMINTIRI = COPILARII = ............ acum ofiter superior intr-o baza militara de elita a armatei romane ,
,,La multi ani !!!" pentru colegii de la .. FORTELE NAVALE, dar si pentru toti cei purtatorii de nume.
felicitari pentru articol...si mai ales ca ai adus in discutie ''ferestrele'' prin care ne separam de ceilalti...desi ferestrele au fost inventate pentru beneficiul nostru al tuturor...depinde de noi cum le folosim si sa nu ne uitam incuiati in spatele lor..
istorisirile de mai sus m-au dus si pe mine cu gandul la copilarie si la vremea cand in vacantele de vara mergeam la bunici unde nu aveam alte preocupari decat ce joc vom juca impreuna cu ceilalti copii..vacantele de vara le petreceam la bunici, unde contribuiam la munca in gospodarie adunand iarba pentru porci, culegand frunze de floarea soarelui pentru a face din ele o tocatura pentru rate, sau culegeam prunele si merele cazute , mai si sapam...uneori astfel de munci ni se parea o corvoada insa seara era placut cand toti copii ne adunam sa jucam diverse jocuri sau chiar inventam jocuri... apropos de fereastra...in zona unde ne jucam era o casa unde locuia o batrana...deseori surprindeam faptul ca batranea ne veghea uneori jocul din spatele ferestrei casei in care locuia...si doresc sa redau povestea acestei persoane..
ramasese vaduva avusese doi copii , un baiat si o fata..fata i se prapadise dupa casatorie in urma nasterii..ii ramasese baiatul pe care l-a crescut singura vanzand produsele din gradina proprie...vara mergea la targ duminica iarna facea muraturi pe care le vinde uneori la oras...
isi ingrijea gradina cu adoratie, avea cele mai frumoase rosii din zona, era o splendoare sa ne uitam printre ulucile gradului si sa-i admiram recoltele...o priveam cum statea pe scaunel si-si lega rosiile si zambea tot timpul...
trudea zilnic pe timp de primavara vara si cu banii obtinuti de pe produse isi tinea fiul in facultate la Bucuresti, se mandrea ca faptul ca fiul ei iesise inginer si ajunsese ''printre oameni mari''..pe vreme aia nu prea intelegeam noi ce inseamna oameni mari insa credeam ca este cineva foarte important undeva in structurile puteriii..
pe fiul ei il vedeam rar, mai degraba ea mergea si-l vizita, cu banii stransi din vanzarea legumelor la targ mai incarca cateva traiste si cu baticul pe cap pornea cu autobuzul care o ducea la ''oras''...se intorcea vesela si povestea vecinilor despre fiul ei..era ata de mandra de el si probabil ca-l iubea enorm caci asta se simtea in tot ce facea ea...traia doar pentru el..te molipsea cu veselia si zambetul ei...apoi intr-un timp a aflat ca fiul ei s-a casatorit insa cum scrisorile se mai pierdeau si telefon nu avea nu aflase vestea decat tarziu intr-una din vizitele sale , si era tare trista ca luase o fata de la oras inginera care cica nu i-ar fi placut sa vina la tara sa o viziteze....fiul ei nu a mai venit prin sat, doar ea se mai ducea la rar pana intr-o zi cand s-a intors tot cu aceleasi traiste cu care plecaset...cateva zile apoi nu a mai vazut-o nimeni iesind din casa iar vecinii ingrijorati au intrat sa o caute..vazusera pe prispa casei traistele cu care se intorsese iar ea zacea in pat..zacea pur si simplu indurerata ca fiul ei ii interzisese sa il mai viziteze- ajunsese in ''lumea buna'' a Bucurestiului si prezenta mamei ii aducea aminte de origini fiind subiec de gluma al rudelor sotiei...astfel ca i-a interzis mamei sa-i mai aduca legume sau ce-i duce ea si nici sa-l mai viziteze ca-l face de ras...
de atunci buruenile i-au invadat gradina si niciodata nu am mai avut ocazia sa vedem splendorile de legume pe care le avusese odata...nu am mai vazut-o zambind si nici nu mai iesea sa stea de vorba cu vecinii...cativa oameni din apropiere o vizitau si o intrebau de sanatate...din spatele ferestrei ne privea uneori jucandu-ne si daca ne opream sa o privim lasa perdeaua sa cada si se retragea in casa...
cand am mers in vacanta de iarna aflasem ca s-a stins din viata n urma unei raceli care- subrezise sanatatea...fiul ei venise mai tarziu in urma unei telegrame trimese de vecini la locul lui de munca...se scuza ca munca ii ocupa mult timp si nu o putea vizita des...nici macar nu o vizita rar...
acum cand merg in zona unde au existat bunicii vad aceea casa parasita, darapanata si distrusa de vant si ploi...vad fereastra de unde ne priva aceea batranica si ma intreb uneori ce s-o fi intamplat cu fiul ei...ma intreb de sensul vietii si cui ne dedicam noi viata de zi cu zi....cui dedicam ceea ce facem zilnic si ce ramane de fapt dupa noi...ne petreceme mare partea a timpului in spatele ferestrelor contempland trecutul...
am omis partea cu ''spune cine ai fost inainte de a citi acest text''...am povestit ca mi-am petrecut copilaria ca majoritatea generatiilor din'ainte de '89....am nostalgia copilariei si frecvent merg in locurile unde imi petreceam vacantele...apoi ca adult am luat drumul scolii, specializarile fiind necesare pentru implinirea profesionala..asa credeam, acum imi dau seama ca ce am invatat in scoli puteam afla si de pe internet si nu diplomele m-au ajutat pe scara ierarhica profesionala ci abilitatea intelectuala si informatiile acumulate de-a lungul vremii citit mii de carti, diplomele nu mi le-a cerut nimeni (ba da pt carentul de munca) insa cunostintele mele si talentul oratoric au convins ca detin capacitatea organizatorica necesara sa ma ocup de x,y activitate, astfel am obtinut increderea necesara, ca apoi sa-mi fie lasate pe mana administrarea afacerilor unui grup important politic international.
Acum facand o paralela intre viata din vacanta la cules si condus caruta cu struguri si viata de birou conducand afacerile acestor straini ''importanti'' care n-au dat niciodata cu sapa ci doar au avut norocul sa stea ''paznic'' la trezorerie..ma gandesc ca mi-ar place mai mult sa-mi recapat libertatea de a culege prune, struguri sau orice ...si ca de fapt nu am avansat nicidecum, doar am capatat intelepciune (ceva mai multa), am vazut tot ce era de vazut si aflat tot ce era de aflat, acum directia pe care o ia societatea nu o consider cea corecta si doresc sa ma desprind asa cum multi alti procedeaza atunci cand descopera ca socieatatea merge pe un drum fals ...mi-am pastrat mereu in paralel dorinta de a-mi cunoaste mai bine tara si merg in locuri unde nu se inghesuie ceilalti, unde pot savura mireasma naturii nealterata de gazele de esapamente...am remarcat astfel bogatiile locurilor noastre si le consider mult mai pretioase decat Monte Carlo...aici e o energie speciala..
incerc sa merg cat de des pot la tara, si sper sa reusesc sa construiesc o sera acolo unde sa cultiv legume si sa ma simt in libertate...caci asta remarc ca ne lipseste libertatea !
credem ca suntem liberi dar nu e asa ! eu cel putin nu am datorii la banci si in paralele dezvolt si o activitate independenta, insa varsta nu-mi permite sa ma pensionez si nici anii...
deci de unde am plecat si unde am ajuns ? am fost un om liber, am urmat ''turma societatii'' si starea de sclav al banului nu ma incanta , asa ca urmaresc sa-mi recapat libertatea si acolo in starea de libertate (daca se poate) sa beneficiez un pic si de foloasele tehnologiei si sa reinvii contactul cu natura si divinitatea...
Oh, superb!
Cate amintiri m-au navalit, citind articolul.
Si nu este prima data, dar de data asta voi " vorbi" si eu.
M-am nascut si am crescut la tara, printre lanuri de porumb sau de floarea soarelui, sapand sa-mi ajut parintii, pentru ca desi erau salariati la stat, erau obligati sa execute si norme la CAP. Printre "bete de floarea soarelui" pe care le culegeam cu bunica (Dumnezeu sa o odihneasca), pentru cuptorul din curte unde ne cocea tavi intregi de placinte ( cu mere, cu struguri, cu sfecla de zahar, cu gutui etc).
Am facut de toate: am maturat curtea pasarilor, am adapat vitele, am cules struguri si porumb etc
Am invatat la scoala din sat, acolo de unde nu era o raritate sa fii olimpic, sa-ti apara numele in vestita " gazeta matematica", sa pleci la liceul militar sau la celebrul liceu sanitar.
Apoi a venit vremea liceului si am optat pentru un liceu de renume din capitala de judet si nu am regretat nici o clipa.
Din clasele terminale ale respectivului judet, erau maxim 3-4 copii care nu mergeau la facultate imediat dupa bacalaureat ( si fara meditatii va garantez).
In toti cei patru ani de liceu, am asteptat cu sufletul la gura sfarsitul de saptamana, ca sa pot ajunge ACASA, acolo in sat. Sa ma bucur de florile din gradina mamei, de mirosul de paine scoasa din cuptor, de strugurii din curte, de toate cu care crescusem.
Eram in clasa a X-a, cand s-a produs caderea regimului comunist.
Pentru ca se restrucrura invatamantul iar eu nu aveam cine stie ce veleitati de matematician, ba chiar fusesem olimpica la istorie, am optat pentru profilul uman.
A venit vremea facultatii si pentru ca istoria deja devenise materia preferata, bineinteles ca am optat pentru facultatea de istorie din cadrul Universitatii Bucuresti.
Am sustinut in prima zi proba la Istoria Romaniei cu subiecte ce nu mi-au creat dificultati, si pentru ca intre cele doua probe (urma Istoria Universala) era o zi libera, am decis ca in seara zilei dintre probe, sa trec pe la Universitate sa vad baremul de corectare. Nu stiu, nici acum ce o fi fost in mintea mea, dar ce mai conteaza, nimic nu este intamplator.
Vizualizand baremul, mi-am facut un punctaj si m-am notat cu maxim 6,50 ceea ce pentru mine insemna extrem de putin, umilitor. Am intrat in panica, am plans si am decis ca nu mai intru la proba de a doua zi. Si m-am tinut de cuvant!
Cand s-au afisat rezultatele, am constatat ca la prima proba obtinusem 8,40 si ca subiectele la cea de a doua proba au fost foarte usoare, dar...prea tarziu!
Am avut parte de parinti intelegatori, care m-au sustinut si chiar m-au indemnat sa ma incriu in acea toamna la o universitate particulara, la acelasi profil.
Am refuzat! Era un sistem nou, pe care nu-l acceptam inca! Voiam sa urmez cursurile facultatii de stat.
Si nu m-am lasat!
Apoi le-am facut pe toate si facultate( Dreptul) si nunta si copil.
Ne-am stabilit in orasul resedinta de judet, intrucat acolo a fost repartizat sotul meu, iar eu am alergat intre facultate (in Bucuresti), sot si copil.
Si am iesit cu toate bine! Lucru pentru care ii multumesc in primul rand lui Dumnezeu.
Dupa terminarea facultatii am devenit functionar intr-o institutie de stat, intr-o vreme in care nu se inghesuiau foarte multi intrucat salariile erau foarte mici.
Am evoluat profesional atat eu cat si sotul...si intr-o zi am decis ca vrem mai mult pentru copilul nostru.
Sa nu se mai chinuie cu sufertasele de mancare ca in vremea studentiei noastre, asa ca am venit in Bucuresti.
Azi, constatam ca trec zilele ametitor de repede, ca nu constientizam schimbarea anotimputilor presati de problemele de la serviciu, privind lumea doar prin geamul masinii, al ferestrei de la birou ...
Noroc ca mai exista ACASA, acolo unde ne sunt parintii si ca macar de doua ori pe luna ne incarcam bateriile la tara, printre rosiile coapte pe chiar chiar noi le-am sadit, printre ardeii pe care i-am obtinut din semintele " uriasilor arde?" din supermarket, pregatind mici rezerve si pentru iarna ce se anunta...tare grea.
Sunt mandra ca pot sa fac de toate si ca m-as descurca chiar daca ar fi sa traiesc din munca palmelor.
Sunt taranca si nu incerc sa ascund nici o clipa acest lucru!
...Oare, din ce motiv, majoritatea covarsitoare a povestilor vin din partea celor care ne-am petrecut adolescenta in perioada de dinainte de '89 si/sau cativa ani dupa...? Sa fie, cumva, motivul ca ceilalti care sunt si ei pe-aici, printre noi, sunt prea tineri ca sa aiba amintiri? Nu cred. Pentru ca, daca se afla pe-aici prin preajma, pesemne ca nu sunt chiar atat de tineri. Iar, de fun, nu prea cred ca intra lumea pe-acest site... Sau, sa fie, oare, motivul ca avem o multime de povesti pe tema deschisa, incat s-ar bloca site-ul daca am scrie fiecare toate cate am petrecut, ce sentimente am trait si ce gramezi de amintiri avem...
Si-atunci, ce s-a schimbat la copiii cu adolescenta petrecuta dupa aceasta linie de referinta? Amintirile lor nu prea sunt de povestit, sau... nu prea sunt !?
Am crescut cu o mantra care mi se repeta aproape zilnic: tu esti fata desteapta, sora ta e cea frumoasa, ea va avea succes in viata! Asta m-a ambitionat sa demonstrez, mie si celor din jur, ca se poate obtine succesul si "din carti", nu numai cu frumusetea. Am studiat la doua facultati si acum sunt studenta la a treia. Am muncit ani buni (numarand miliarde de acarieni la microscop) si am realizat o teza de doctorat apreciata si peste hotare. Am lucrat la IAS; la o Statiune de cercetare, la privat (am vazut ce inseamna sa castigi bani muuulti, dar sa nu mai ai viata personala, a se vedea concediile cu laptopul si telefonul activat in roaming; am fost patron, functionar public si acum angajat la o institutie nebugetara. In toti acesti ani mi-am facut meseria, ca si cum ar fi fost hobby. Cea mai mare satisfactie o am acum, dimineata, cand ma pot bucura de rasarit, printre frunzele nucului din gradina casutei cumparata cu credit ipotecar pe 16 ani (oi mai trai atata?!) si cand il vad pe fiul meu tavalindu-se prin iarba cu catelul, pentru ca acolo nu avem nici telefon, nici cablu tv, nici internet. Nu cred ca imbatranesc, poate doar merg in sens invers Numai bine, tuturor!
Cum sa alegi din miile de amintiri ce e mai reprezentativ si sa insiri o poveste nu prea lunga, ca altfel plictisesti si nu o mai citeste nimeni ? Am fost privilegiata, mi-am petrecut vacantele la tara din munti, la o matusa care avea 4 copii, 3 fete si un baiat, si eu eram jucaria lor. Nu am cules sau sapat nimic, eram printesa musafir care primea cea mai buna bucata sau felia cea mai mare de prajitura. Singura mea munca era sa adun ouale din cuibar si foarte rar sa merg la cumparaturi la magazinul general. Tragedia era cand verii mei plecau la fan sau la cules de smeura sau la munca in constructii si eu nu aveam voie, eram copilul-papusa, si jeleam pana se intorceau ei, rupti de spate si de maini si mai aveau putere sa se joace cu mine. Erau si ei copii, dar altfel de copii, nu ca mine. Si acesti copii isi gaseau timp sa si citeasca, sa si invete, si unul a ajuns profesor, si altul s-a facut asistent-mamos si al treilea a fost 35 de ani secretara unui director important iar baiatul a facut pana la scoala de maistri. De unde putere si intelegerea vietii de la 4 copii crescuti de mama si o bunica prea batrana? Poate bunul simt al taranului care vrea sa avanseze in viata si sa-si vada copii mai bine, mai sus, cu un trai mai usor? Astia au fost verii mei de suflet, ca in rest mai am in 27 si aproape toti au facut acelasi lucru. Si ma uit la copii lor, toti au facut facultati pe bani grei, si nu folosesc la nimic. Unul cara paine, altul vinde vin, altul sta acasa si creste copilul, altii au plecat in tari straine sa fure sau sa cerseasca, darul si dragul muncii s-a pierdut si nu cred ca parintii nu i-au invatat sa aprecieze munca cinstita si fructele acesteia. Parca e un blestem asupra noastra, ce visam si ce ne da viata...Un nepot a pierdut la banca casa vacantelor mele si mi-e dor de gradina si de pod si uneori, merg si stau si plang la poarta unde mi-am petrecut seri de neuitat. Cum sa nu fi melancolic? Si asta e numai o mica parte din povestea mea.
Autodenunt? Pana aici, toata lumea e perfecta si a cules prune. Eu, nu. Imi pare rau, eu am facut si greseli, uneori. Spuneti ca ne-ar prinde bine tuturor sa ne impartasim cateva dintre experientele de dinainte de momentul la care am devenit ce suntem astazi. Am zambit amar citind aceste randuri, caci mi-am amintit o experienta pe care nu credeam ca voi ajunge s-o pot impartasi vreodata.
Dar iata, asa, ca sa nu cadem in nostalgia trecutului:
Era inainte de 1989; eu, eleva in clasa a noua la un liceu vestit (erau doar doua in tara); aveam colegi din toate judetele, de la Satu Mare, la Galati, de la Timisoara, la Iasi; toti fusesem cei mai buni in judetul nostru, dar aici, cum sa te remarci printre atatia la fel?
Asa ca prima mea nota din liceu a fost 3 la limba romana; lipsisem si nu aveam notite de la predare. Eram douasprezece fete in camera de camin; am gasit, pe un hol izolat, un calorifer pe langa care m-am pitit si am plans ore in sir; cum sa mai arat ca sunt de nota 10, caci langa 3 nu va pune nimeni decat 7, 8 sau poate, 9. Eram disperata. Dupa ore si zile de plans, am hotarat ca singura rezolvare era sa merg la olimpiada de romana si sa ajung la faza pe tara; de ce doar atat? Pai luam zecele dorit, si vedeam Iasul; acolo era faza pe tara, si era la celalalt capat al tarii, greu de ajuns, pentru mine.
Cand am ridicat mana sa ma inscriu, profesorul mi-a zis: tu ai 3, ce sa cauti la olimpiada? Crezi ca eu trimit toti prostii, sa ma faca de ras? De parca prima umilinta nu-mi fusese de-ajuns. Asa ca duminica dimineata m-am dus in clasa, pregatita sa rastorn lumea, iar el a venit si m-a dat afara; firesc, am intrat in clasa de alaturi si i-am spus profesoarei ca nu am loc dincolo si tovarasul profesor o roaga sa-mi faca loc; n-avea nici un motiv sa nu ma creada. Peste doua zile, cand a adus rezultatele, mi-a pus un 10, apoi m-a intrebat ce am avut de invatat; i s-a parut ca m-am ridicat prea incet (mi se inmuiasera picioarele, intr-adevar) si mi-a mai pus un 3. Dar acum n-am mai plans, aveam multa treaba: faza pe oras, pe judet. Ei, la faza pe judet, lucrurile s-au complicat; caci de aici pleca doar unul, cel mai bun. Ma uitam in jur, cum fete inspirate, cu ochii sclipind de inteligenta, scriau pagini intregi, intr-o tema foarte generoasa: In lumea basmelor. Toate erau foarte talentate, dar numai una putea sa castige; nu cea mai buna, ci fiica secretarului de partid de nu stiu unde; caci partidul era in toate; stiam sa castig si sa pierd de la competitiile sportive, cu echipa de gimnastica, unde totul era la vedere; aici era altfel. Am hotarat sa inving sistemul, cu armele lui.
Cand timpul se apropia de final, am cerut scuze in gand, tuturor, si am scris:
A fost o data o fata frumoasa, desteapta, harnica, Ileana Cosanzeana. Ea a fost rapita de zmeii cei rai, dar salvata de Fat Frumos, pe calul sau alb. De-atunci traiesc impreuna fericiti si asa vor trai vesnic.
Bunicuto, a cui este povestea aceasta?
Aceasta este povestea tarii noastre, frumoasa precum Ileana Cosanzeana si salvata de PCR (scris intreg, neprescurtat).
La Iasi n-am mai facut nimic: mi-era greata de mine, de sistemul in care tocmai ma integrasem crezand ca-l inving, de mizeria din jur; in plus, cei din Bucuresti venisera cu subiectele scrise deja la masina, le memorasera si le repetau inainte de intrare. Asa erau vremurile. Nu m-au mai interesat niciodata notele. Era o celebritate amara. Si nici membru de partid n-am putut fi niciodata, oricat as fi pierdut; asta a fost lectia.
Au trecut multi ani de-atunci, prea tarziu pentru un autodenunt. Iar gustul amar a ramas, nealterat.
Cred ca tema era despre lucruri banale, dar vazand cati oameni sunt deprimati de viitorul acestei tari, am vrut sa nu uitam nici trecutul.
Felicitari pentru articol !
Am retrait multe clipe minunate si prin randurile dumneavoastra am regasit acele momente ramase unice pentru mine si cred pentru multi cititori, copilaria. M-am intors de curand din vacanta prin Europa si dupa ce am vazut si simtit viata asa cum trebuie sa fie am simtit un gust amar atunci cand am intrat din nou in Romania. Am ramas tot drumul trist, 600 km parcursi in 14 ore. Fetita mea ma intreba de ce arata asa de groaznic campurile, soselele, comunele, orasele. De ce? De ce nu mai putem evolua, in copilarie nu stiu si nu am intalnit o bucatica de teren fara sa fie muncita, cultivata. In aproximativ 7000 km petrecuti prin Europa nu am vazut 5% din ce am vazut la noi. Ma intreb oare meritam sa facem parte din tarile civilizate. Oare nu credeti ca ne indreptam cu totul spre stepa, spre nisip si nonvaloare?
Am ramas doar cu o copilarie placuta, cules de prune, porumb, adunat lemne din padura si multe altele.
Cu speranta un om care devine deprimat de viitorul acestei tari.
Oh! Ce vremuri!
Si copilaria mea are miros de tarana, de rosii copate la caldura soarelui, udate cu cana cu apa din fantana, de morcovi prospeti de pe care pamantul nu se lua in totalitate, de prune brumarii care-ti lipeau mainile, de sarmale coapte in oala de lut, de cozonaci in ajun de srbatoare.... sunt amintiri atat de dragi!
Ma vad acum, si sfaturile si invataturile bunicilor mei, m-au ajutat mai mult ca orice in viata asta. Lucrurile simple si practice au adus mai mult belsug si mai multa multumire decat orice. Am facut doua facultati, am avut diverse joburi si am intalnit oameni de la cere am invatat multe... dar baza a ramas tot acolo in copilarie. Datorita lucrurilor deprinse atunci mi-a fost mult mai usor sa trec peste criza, peste perioade grele, mi-a fost usor sa ma ridic atunci cand am cazut si sa merg mai departe.
Parte buna este ca nu m-am incojurat de geamuri. Am incercat si in mare parte zic ca am reusit sa pastrez acel parfum de odinioara. Chiar daca pentru unii par o ciudata...
Maine plec la tara si impreuna cu parintii, fratii mei si copii nostri vom sarbatori Sfanta Maria. Asa cum trebuie. Vom merge la biserica, apoi vom pune masa sub nucul din curte si vom sarbatori fiecare Marie si fiecare Marin din anturajul nostru. In mod sigur ni se vor adauga vecinii, prietenii si poate chiar necunoscuti. Astept sa se mai racoreasca afara sa pot baga niste prajituri la cuptor.... Deja miroase a sarbatoare!
La multi ani pentru toate Mariile si pentru toti Marini!
Am ajuns dupa 9 ani de facultate si un masterat sa ma intreb daca viata aici se merita. Lucrez la o scoala si sunt platita cu studii medii studii de liceu.
Vreau sa fac o baza de date la o biblioteca si problema este ca nu stiu sigur daca mi se va accepta vreodata sa lucrez si ca bibliotecar.
Am un salariu de mi+e jena sa spun ca lucrez.
Unde ma duc nu fac ceilalti altceva decat sa se foloseasca la propriu de tine, mie asa mi se pare.
Cu cat esti mai de treaba si incerci sa misti lucrurile cu atat esti platit mai prost.
O alta problema...
Prietenia
prietenia este doar intr+un singur sens niciodata in ambele...
Povestea este amara.
Am ajutat de mai multe ori o prietena si ultima scena de neuitat a fost...
Ii dau telefon intr+una din zile si imi spune a stii eu m+am angajat la o banca..
Si o intreb zi+mi si mie cum ti+ai facut CV si raspunsul a venit ...
Pai am o cunostinta care m+a ajutat....
Simplu nu...
Prietenie pe viata in conditiile in care eu am tot ajutat+o...
Si o alta prietena extrem de binevoitoare la fel.
Si, mai este ceva daca intr+un mediu de intelectuali se poate intampla ceea ce mie mi s+a parut de+a dreptul revoltator..
Dar poate ca nu auzisem povestile celorlalti...
Fiecare se impaca cu soarta...
Caci fiecare isi gaseste pe cineva care sa il ajute sa fie platit cu studii corespunzatoare...., macar.
Concluzia mea este una simpla...
Traim in Romania, tara tuturor ...
Imi caut de lucru si nimeni nu imi intinde o mana de ajutor decat in locuri prost platite.
Fiecare o ia inainte eu parca o iau inapoi.
Si, totusi imi pastrez speranta ca inca mai exista si prieteni adevarati care sa ma aprecieye macar la locul de munca.
De ce oare nu mai avem timp de amintiri?De ce ni-se pare o anumita perioada din viata, ca fiind traita intr-o viata anterioara?Sau numai mie mi-se intampla?
Si eu am dat cusapa (la camp si in vie) dar nu in copilarie ci abia dupa ce m-am casatorit!!Eu n-am avut bunici (nu mai traiau) si nici rude la tara.Copilaria la oras avea farmecul ei, de la mersul cu cercul, pana la saniusul de pe derdelusul de la margine.Apoi turneele prin judet cu echipa de teatru a liceului(O noapte furtunoasa, Nota zero la purtare,..).si fete si baieti si primele iubiri... neintelese!!
Nu m-am jucat cu barcute, n-am construit navo-modele dar am citit Toate panzele sus, si mi-a placut, fara sa visez ca voi ajunge marinar
N-am fost un scolar/elev eminent dar am fost inzestrat suficient pentru a termina scolile fara eforturi sau dificultate.Unii ar spune ca am fost "bun"
Am incercat si am reusit sa fiu student. Cred ca nu a fost suficient .Si cum nimic nu e intamplator in viata, o coincidenta mi-a indeplinit destinul:vizionarea filmului "Tu esti minunata" cu Katarina Valente(viata de marinar) si un incitant anunt din "Scanteia Tineretului" prin care NAVROM C-ta anunta inscrieri pentru Institutul de Marina.
Astazi, dupa ani si ani de la debarcare, aceste perioade par cum am zis, trairi din alte vieti anterioare.Poate si din pricina locurilor prin care am trecut si nu le mai cutreier.
Cat de mult se aseamana viata cu o cursa de inter-city, in care nu te gandest la traseul intermediar iar cand ai nenorocul sa zabovesti intr-o halta un timp prea lung pentru o oprire neasteptata, incepi sa realizezi:cand ai plecat, cu ce motiv, ce s-a intammplat pana la oprire, unde trebuia sa ajungi, ce mai poti programa pentru a rezolva intarzierea
Lumea s-a schimbat intre timp iar evolutia generatiilor ce vin este diferita de a celor de acum 50 de ani deci incompatibilitatea este maxima asa ca nimic nu e sigur , lasati scenariile.Traiti-va viata si lasati-i pe altii cu viata lor caci ...e treaba lor!
Sunt generatia anilor '70, cu oranjada la pahar, cu cinema fiecare sfarsit de saptamana, cu jumulit burian si pazit vaca in vacante, cu colide de Craciun prin 2 sate, cu prea multe amintiri si idealuri. Era atunci o placere (acum mi se pare interzisa!) sa mergem in padure cu caprele si sa mancam cirese salbatice cot la cot cu tapul care se urca in copac, sau saa ne intrecem in stivuit balotii de paie si multe asemenea. Acum?! Prea putine sunt ceea ce par. Traiesc o mare contradictie> nu tot ce e firesc e adevarat, dar nici tot ceea ce e adevarat este firesc.
As prefera sa fiu padurar! Nu radeti, va rog!
scuze pentru graba! "buruian",
am fost un copil normal; crescut afara cu cheia de gat cand parintii erau la serviciu; si eram o gasca de copii care ne jucam de dimineata fara seara, fara sa ne fie frica de nimic, fara sa ne dam cu creme de protectie solara, fara sa avem telefoane mobile ca sa stie parintii unde suntem. Cand veneau de la serviciu ne gaseau in fata blocului sau prin imprejurimi. Mancam inghetata ambalata ca pachetele de unt si beam suc de la TEC; aveam blugi de la turci si abia asteptam sa mergem cu parintii in targ cand veneau rusii cu produse "de import".
Vara si toamna mergeam la tara si vroiam cu orice pret sa muncim si noi ca "oamenii mari"; dadeam cu sapa, mergeam in caruta, deasupra gramezilor de fan cosit, culegeam prune, porumb, struguri - era o placere si o atmosfera deosebita.
Acum, ca multi altii care au scris aici, merg la tara foarte rar; iar cand ajung acolo imi dau seama cat de mult am pierdut, desi noi credem ca am avansat. Cat de liberi si de linistiti sunt oamenii de acolo; noi am devenit sclavii telefonului si calculatorului; plec in vacanta cu laptop-ul si roaming-ul activat. Cineva a spus odata ca a nu avea telefon mobil acum este un lux - si cata dreptate avea!
Cu totii ne-am lasat cuprinsi de aceasta febra a Internetului si telefoniei mobile; cred ca daca am incerca, macar pentru un weekend sa ne deconectam, sa plecam undeva unde sa nu avem Internet si sa ne inchidem telefoanele, sa ne acordam un moment de respiro si sa admiram ceea ce este in jurul nostru, am reusi apoi sa vedem lumea altfel, chiar si pentru o perioada scurta de timp. Sa ne descoperim pe noi si sa acordam toata atentia celor dragi.
Dupa primul an de liceu, am pregatit un elev care a ramas corigent la sase materii. Nu am avut vacanta nici eu dar nici el. A luat toate corigentele iar eu am primit 250 lei, multi bani la acea vreme. Cu 249 lei mi-am luat un ceas RUHLA din RDG. In vacante, la bunici am lucrat la GOSTAT, la lopatat grau si la imprastiat, in remorca tractorului, ceea ce rezulta din tocarea tuleilor de porumb. Pentru furaje la animale. Ca student am fost angajat, pe perioada vacantelor, ca desenator tehnic, la IPROTIM.
Nu mi-a fost RUSINE de nici o munca, dar mi-e JENA ca un om ca Dl. ALIN POPESCU, care intr-un fel ma stie, ESTE LIPSIT DE CURAJ!
Buna ziua.
As putea califica si eu intr-un fel faptul ca ma puneti la CC-ul mailurilor pe care le trimiteti dvs. autoritatilor, dar n-o fac. Inteleg ca aveti o problema, inteleg ca sunteti nervos, dar mi se pare deplasat faptul ca m-ati considerat sprijinitor al petitiilor dvs. fara sa fi discutat vreodata ceva cu mine in acest sens. Dupa cum v-am mai spus si cu alte ocazii, nu agreez metodele dvs. de abordare a autoritatilor (amenintari, insulte si altele) si nu agreez nici faptul ca sunt tarat intr-un conflict cu care nu am nici cea mai mica legatura. Iar faptul ca aici scrieti despre mine ca sunt lipsit de curaj ma face sa cred ca n-am gresit cu nimic in etichetarea actiunilor dvs. de pana acum. Nu am nicio legatura cu lupta dumneavoastra, nu sunt in masura sa ma pronunt si nici vreau sa fiu asociat cu o astfel de lupta. Asa ca, data viitoare cand va veti grabi sa ma calificati in vreun fel, va rog sa va abtineti. Pentru ca, in cazul meu, vorbiti in necunostinta de cauza si ma jigniti fara sa aveti un motiv cat de mic sa o faceti.
Numai bine.
e un articol super.intr-adevar cred ca exista un moment cind incerci sa faci o comparatie intre eu inainte de '89 si eu cel de acum .ce am realizat? ce trebuia sa fac?etc
dar asta nu o pot face, cred eu,decat cei care acum au ajuns la o "anume varsta", deoarece daca "eu inainte de '89 eram la gradinita " si acum" fac eforturi sa ma descurc in noua jungla " e cam greu de definit.
in fine adevarul e ca inainte de '89 cu toate greutatile vietii avem si amintiri placute , si nu ,nu duc dorul acelor ani , totusi cred ca multi acum vor ca schimbarile , sub orice forma sa se petreaca intr-un timp foarte redus .
Bine pusa problema, sa nu ne mai ascundem sub dorinta de libertate si democratie si macar o data sa fim noi insine si sa recunoastem adevarul care a ajuns atit de crud in aceste zile. Eu am facut practica la cules de porumb si alte legume, am muncit voluntar ( angajata fiind) la finisat de blocuri iar cind Ceausescu a promovat ideia policalificarii am adoptat-o. Acest lucru mi-a fost de folos in jungla de azi. De ce spun acest lucru? Noi nu am fost pregatiti pentru o societate capitalista si mai ales de modelul de la noi, asa ca am aplicat invatatura lui Ceausescu si mi-am pus capul la lucru............... Ce merge azi ? asta ....hai sa invatam . Asa ca in prima instanta am facut - comisionind - o afacere si cu banii luati am infiintat singura propria firma, dar nu m-am oprit aici, am invatat si alte lucruri : de ex. - sa lucrezi pe calculator, sa lucrezi pe Registrul Comertului, sa fii Inspector Resurse umne, e.t.c. Acum desi mi-am radiat firma din cauza impozitului minim, am 2 servicii part-time, si sint si pensionata pentru limita de virsta. Dar poate nu as fi putut face acest lucru daca nu urmam sfatul lui Ceausescu de a invata si a ma perfectioana incontinuu, de a ma policalifica pentru ca nu stii care post va mai funtiona si trebuie sa fii pregatit sa iti schimbi meseria fara probleme mari de adaptare. De aceeia sfatul meu este nu aruncati totul la gunoi ca a fost atunci , aplicati tot ce va ajuta sa supravietuiti in orice condidii si nu dispretuiti ce a fost bun innainte pentru ca asa este moda, SUCCES
Cine suntem...cine sunt...(?) ...suntem suma tuturor experientelor acumulate,pozitive si negative,trairi care ne imbogatesc zi de zi,....http://www.youtube.com/watc...
Am sa reproduc un fragment din aducerile-aminte scrise pe forum in sectiunea Timp liber/Amintiri:
Copilaria mi-am petrecut-o pe o strada marginasa a Bucurestiului, am fost copil crescut pe asfalt, si chiar era asfaltata strada noastra, dar atractia absoluta o constituia un maidan in sensul cel mai concret al cuvantului, pe terenul caruia se aflau ruinele unei case mari, boieresti, de-acolo ne colectam noi, din zidurile interioare, bucati mari de gips cu care scriam si desenam pe strada. Pe acel maidan ne jucam in prag de seara v-ati ascunselea..... de la un moment dat incepeam sa auzim pe rand de la porti cum ne striga parintii sa venim acasa..... ne venea foarte greu sa parasim locul......
Mi-aduc aminte cum se facea curatenie pe strada. Dis-de-dimineata apareau maturatorii cu tarnurile si tomberoanele lor oscilante, mai tarziu venea masina-stropitoare care dupa-amiaza mai facea o tura spre bucuria noastra, a copiilor care saream cu picioarele goale in jeturile de apa. Soferii se amuzau impreuna cu noi. Si strada aceea micuta, o derivatie din Splaiul Unirii era mereu curata de puteai sa mananci pe jos. Pe trotoare, fiecare isi facea curatenie si-si uda portiunea din dreptul curtii. Mirosea a asfalt incins.
Trebuie sa spun cum a aparut televizorul in viata mea. Pe strada mea locuia intr-o casa micuta aflata intr-o curte mare (asa mi se parea mie atunci), plina de buruieni, o batrana. Fiul acesteia lucra pe la cinematografie si i-a cumparat un televizor. Asta era in vara. Femeia l-a asezat pe geam si toti vecinii, cu mic, cu mare, carand cate un scaun de bucatarie veneam in curtea batranei si ne asezam ca la cinematograf, uitandu-ne fascinati la ecranul micut. Si asa s-a intamplat cu primele 3 televizoare de pe strada. Cand incepea vremea rea, cu parere de rau, ne intorceam la casele noastre si la aparatele de radio.
Va mai amintiti cat de omenosi eram atunci cu totii? Ei !!!!! Dar mi-amintesc bine si certurile dintre vecini (mai ales intre cei care stateau la comun intr-o curte). Traiam in mahala, cu bune si rele, stiu cum se puneau poalele-n cap, dar stiu si cum sareau cu totii la necazul omului. Acolo in mahala nu erai niciodata singur ....
http://www.avocatnet.ro/con...
Ideea cu geamurile adunate in ani de zile si asezate intre noi si lumea inconjuratoare m-a frapat foarte mult. Trebuie sa recunosc ca este o tema foarte bogata in semnificatii. Am preferat sa scriu un fragment din amintirile mele din copilarie....
Fiecare dintre noi pornim la drum cu o poveste care devine, pe parcurs, un roman plin de aventuri, un roman atat de stufos, cu atat de multe pagini incat uitam povestea cu care am plecat la drum, uitam trenurile in care ne-am urcat sau din care am coborat, uitam de ciresul batran in care stateam toata vara (oare mai face cirese asa de bune?), uitam micile bucurii care ne incarca bateriile cu optimism... 
Nu avem voie sa uitam copilaria, aceasta reprezinta motorul "masinii" in care ne aflam astazi. Daca dam geamul jos din cand in cand va fi vom fi surprinsi sa aflam ca dorinta de a reveni in trecut reprezinta chiar nevoia de a retrai, chiar si pentru scurt timp, frumusetea povestii de inceput.
Super fain aricolul.
Din lipsa de timp nu pot sa scriu, asa cum imi place mie, sa se intelega cum, de la datul cu coasa (Deh, nu numai vecinul din cartier stie sa coseasca, numai ca eu nu's premier, sa ma va loomea pe sticla!), adica taran, am ajuns la ceea ce sunt azi.
Promit ca voi revenii si va voi spune (nu in trei randuri) cum am ajuns de la cules de prune pana in varful la care tinde fiecare om: acela al incompetentei. Noroc ca varful piramidei are o baza ca il sutine!!!
Week-end fara canicula!
Nu poti fii un om intreg pana cand nu-ti asumi trecutul.Vrei sau nu trecutul te defineste,el te creeaza.Am intalnit oameni care s-au rusinat de trecutul lor,si de mama lor care venea in vizita din Moldova cu batic in cap si cu traista.Si de ce de fapt??Ca oamenii care ne vad prin geam sa nu ne judece?
Problema e ca investim prea milt in aparente,atat de mult ca uitam cine suntem defapt
eu am fost sora mai mare, responsabila cu cheia (la gat)
am trait intr-un oras-ghetou unde 90% dintre femei nu munceau decat pentru micuta gospodarie din apartamentul cutie de chibrituri si nu am avut alt scop formulat in viata decat sa nu ajung asa
copil harnic in vacante
elev problema in liceu
invatatoare la sat
baby sitter in USA ( unde am descoperit ca eu sunt cea mai importanta persoana din universul asta si ca sunt datoare fata de mine sa fiu sanatoasa si linistita)
invatatoare in "jalea viului" ( unde mi-am adus aminte ca trebuie sa-mi asum responsabilitati si pentru altii)
voluntar
calatoare pe urmele unei carti citite in tari din 1001 si nopti (unde am descoperit ce intoxicare culturala am suferit cu totii, ce orbi suntem noi ca gloata si ce frumoasa e lumea asta in care traim)
profesor de engleza in cluj-napoca
mama singura (ceea ce m-a invatat ca familia inseamna uneori cu totul altceva decat ce scrie in dictionar)
eu nu vad nici ziduri nici geamuri din astea metaforice in jurul meu. sunt multumita de toate deciziile pe care le-am luat pana acum. incerc sa ma straduiesc mereu sa am ochii deschisi si mintea limpede. viata mea mea este senina dar nu e foarte comoda.
asta nu prea e autodenunt ... dar nici nu cereai, decat un pic de insight, nu-i asa?
Intr-adevar este o descriere fidela a multor copilarii traite in Romania. Si eu ma regasesc perfect in fiecare idee.
Ceea ce este cu adevarat deosebit, este faptul ca mi-a acordat ragazul sa realizez cat de departe am ajuns (desi consider ca sunt abia la inceput de drum... pe calea antreprenoriatului) si cat de mult m-am schimbat (fara sa fac diferentiere intre bine si rau). Intr-adevar suntem cu totul alti oameni.
Societatea romaneasca s-a schimbat profund in ultimii 20 ani, dar nu stiu daca s-a ajuns unde am crezut cu totii ca pornim dupa Revolutie. Nu vreau sa deturnez ideea acestui articol, dar cred ca ar fi interesant daca alte persoane cu experienta similara cu mine au aceleasi pareri despre prezent si viitor... astept ideile si comentariile voastre la http://profectus.wordpress....
P.S. Felicitari pentru un articol extraordinar.
Nu ma voi referi la copilarie, ci la geamurile dintre noi.
Ma bucur, D-le Popescu, ca geamurile Dvs. sunt transparente. E un semn ca pozitia sociala nu v-a afectat pozitia de OM.
Mai exact... iata o intamplare plina de intelesuri.
Un bogat nemilostiv cu saracii (desi ii ajungeau banii si pentru nepoti) l-a chemat odata pe un sfant la el acasa. Nu se simtea chiar implinit bogatul (sa spunem, in limbajul post-modern, ca suferea de acelasi "vid existential" ca multi altii).
Sfantul i-a spus sa se uite pe fereastra si sa spuna ce vede. "Oameni care trec pe strada, case... tot ce e in jur" a raspuns firesc bogatul.
Apoi sfantul a cerut sa se topeasca din argintii bogatului si cu ce a rezultat sa poleiasca geamul. "Ce vezi acum?". "Numai pe mine", a raspuns bogatul.
Va felicit, Domnule Popescu, si ii felicit pe toti care mai vad pe geam. Nu stiu cat sunteti de bogat, nu stiu cat sunt de bogati altii care va citesc, dar e bine cat mai vedem pe geam. Nu avem arginti, ca acum e vremea cardului. Nicio deosebire: asa cum "banul e ochiul dracului", daca il folosesti invers decat e facut (adica pt acumulare, iar nu pt ajutorul celui in nevoi), tot asa si "card", citit invers, arata ca nimic nu s-a schimbat cand folosim gresit ceea ce avem.
Indiferent daca mi-aduc aminte de spatiul magic si nelimitat al copilariei, de senzatiile tari si adictive la contactul cu orasul si civilizatia din adolescenta,chiar daca imi dau seama ca am devenit, in prezent, pasarea din colivia de aur (datorita "supunerii" sociale), in mintea mea este un loc virtual pe care mi-l decorez singura, il construiesc dupa cultura si imaginatia mea; este locul meu privat si poate fi asa cum vreau eu. Acolo, spatiul este nelimitat si pot evada de dupa geamuri si din fata calculatorului, ma pot intalni si cu Creatorul, sau, daca vreau, pot deforma orice lege fizica, poate fi colorat, sonor, mirositor, linistitor, dupa cum am nevoie. Nu este vorba de visele somnului.
Vreau sa spun ca, asa cum calugarul in chilia sa se poate simti mai liber si mai senin decat orice bogatas, asa cum condamnatul se poate simti eliberat din celula lui, asa si eu pot gasi inlauntrul meu O LUME MINUNATA !
Si nu mi-e frica si nici jena de autodenunt.
Cu bine.
Este intr-adevar pentru fiecare persoana, o placere nostalgica sa-si aminteasca de copilarie, adolescenta, de lucrurile simple care, odata, candva, undeva, ne-au umplut viata, ne-au facut sa ne simtim fericiti.
Pentru ca oamenii pot fi fericiti, fara sa aiba habar si poate, doar atunci cand se intampla sa piarda "fericirea", realizeaza ca acea pierdere "s-a numit fericire"...
Sunt nascuta, crescuta la oras, cum s-ar zice, dar copil fiind, nu am ratat nici o vacantza fara sa merg la bunici (tot la tara..) si cred ca am prins aceeasi "perioada de gratie a anilor comunisti".Astfel ca, inteleg foarte bine ce inseamna "munca la sate", sau la "Colectiv"-I.A.S.-uri..li se mai spunea.Nu cred ca am ratat vre-o activitate voluntara, din cele enumerate in articol, alaturi de bunica-o persoana mult iubita si pe care, o chema Maria. si care mi-a oferit cea mai minunata parte a copilariei mele.
Pot doar face completari: am cules frunze de tutun, le insiram pe sfoara pentru a fi puse la uscat (toamna-statul cumpara/platea la kg. acest tutun in functie de anumite criterii) apoi, mergeam cu bunica la udat -(fie in gradina, fie la Colectiv) ardei, vinete, rosii etc.(agricultura mergea super in acea perioada si exista sistemul de irigatii f.bine. pus la punct ), duceam animalele (vaci, capre) la pascut, toamna culegeam struguri, participam la storsul lor (cu picioarele goale), degustam si mustul, evident; o ajutam pe bunica la coptul painii sub "test" .
Testul, era un obiect ce avea forma unui lighean si era facut din lut (uneori, pamant simplu, paie si apa).Sub el se facea un foc, pana cand se forma jaratec, apoi se curata locul, se punea painea, se inchidea "testul" iar in jurul lui, se punea jaratecul...cea mai gustoasa paine mancata vre-odata in viata mea, in acest mod s-a realizat.
Mai puneam la copt, pe jaratecul de langa test si porumb, cartofi sau vinete, ardei...iar gustul lor era...unic, as putea spune!
Ciudat cum oamenii au tendinta, intotdeauna, de a-si aminti de lucrurile care le-a facut placere, de-a lungul anilor, decat de alte lucruri...Am avut parte si de intamplari haioase, nedorite. Am pierdut la un moment dat, vaca...(radeti...ca este de ras!) la pascut (ha,ha,ha...asa zic si eu)...a intrat pentru a paste iarba, din islaz, in lanul de "floarea-soarelui", care avea vre-o doi metri inaltime, si...nu am mai gasit-o...Doamne ce-am mai plans, cum sa ma duc acasa...."fara vacutza" care ne dadea lapte proaspat in fiecare dimineatza si in fiecare seara?
Am cautat-o, pana s-a lasat seara, prin lanul de floarea-soarelui, cand...la un moment dat, a inceput din toate partile, o harmalaie de nedescris:bunica pusese in miscare tot satul...ca ii disparuse nepoata.
Atunci am aflat, ca...animalele (cel putin vacutzele) cunosc intotdeauna drumul spre casa, iar vacutza, dupa ce se saturase, plecase singura acasa...se gasise si nepoata, astfel ca, seara, jumatate de sat, cu copii, parinti, bunici, nepoti, se stransesera "la divan", la poarta bunicii, cu ras si voie buna, ca sa comenteze evenimentul!!! Nici nu stiam eu ce usor este sa ajungi vedeta!
Televizorul aproape ca nici nu exista, pentru cele 2 ore (seara) cat functiona si...citeam la bunica, citeam foarte mult.Faceam schimb de carti cu prietenele din sat, pentru ca, pe vremea aceea, la tara, se citeau carti...cu toata munca pe care copii oamenilor din sat o faceau ziua, care incepea pe la 4-5 dimineatza, alaturi de parintii lor, zi care se finaliza seara, tarziu dupa apusul soarelui.
Ce mai exista astazi, in acelasi loc?Trist dar adevarat:nimic din ceea ce a fost candva...au ramas doar minunatele amintiri.
Citind acest articol am facut un micul efort de a ma intoarce la anii copilariei. De la zambet am ajuns la hohote de ras. Imi petreceam vacantele la bunici (traia doar bunica din partea mamei) Prima zi de vacanta ne prindea deja la tara indiferent de anotimp. La tara este foarte mult de lucru, dar nimeni nu sta in spatele tau sa vada daca ti-ai facut traeba, daca ai facut-o cum trebuie, chiar nimeni. Reuºe-am sã-i dau cateva clipe de ragaz bunicii mele preluîndu-i din munca. Locatia fiind intr-o zonã de munte ave-am de ingrijit animale, de adunat fîn, chiar si la sapã da mai putin. As putea spune ca m-aº descurca cu toate dace ar fi necesar. Mi-au ramas intiparite undeva intr-o cutiuta a creerulul. Daca am deschis-o mi-am adus aminte ca de multe ori actiona-m si dupa aceea gandea-m. De ce rîd ave-am de dus lapte la un punct de colectare care era la 2.5 km de unde locuiam. Mergea-m pe jos cu 8 kg de lapte. Mi-a venit ideea de a duce laptele cu bicicleta. Totul este OK. Am utat sa mentionez ca locuinta este siuata pe un deal care-l cobori, treci o apa si apoi ajunci la sosea pe care mergi cam 1.5 km pentru a ajunge in centrul comunei. Zis si facut. Bunica mi-a pregatit vasele cu laptele care era pentru centrul de colectare. Am luat bicicleta am pus laptele pe ghidonul bicicletei (deoparte si alta a ghidonului) si la drum. Isprava a fost ca in loc sa merg pe langa bicicleta pana la poalele dealului am urcat si eu pe bicicleta si mi-am dat drumul la vale. De aici cred ca va puteti inchipui am fost tot o bicicleta si-un lapte cand am ajuns la poale. Imi era jena, ca am dezmagit-o
pe bunica, in ziua aceea nu a mai dus cota de lapte, (bineinteles la urmatoarele livrari de lapte am coborat pe langa bicicleta) dar acum rîd si rîd chiar in hohote la acea idee nastrusnica. As putea spune ca si in ziua de azi daca nu stau sa-mi gandesc deciziile care le iau nu-mi ating tinta. 
O zi frumoasa tuturor
da,nostalgie...amintiri..toate intr-un cuvint:copilarie.Seara veneai de la cimp obosit,te spalai putin si imbucai ceva asa in fuga pentru ca incepeau jocurile fara tine:~~flori,fete,filme si baieti~~ sau de ascunselea.Stateai pina pe la 12-1 noapte si a doua zi o luai de la inceput dar...era asa de frumos fara constringeri.Era parca atita liniste in suflet si in atmosfera,primeai cu atita bucurie desenele acelea putine duminica la amiaza Mincai cu atita pofta piine cu unsoare si rosii sau ceapa.Acum,parca nu mai au acelasi gust .Sunt atitea lucruri de care nu ne putem dispensa dar atit de putine bucurii adevarate si am uitat sa traim.Ce este mai grav este ca si copii nostri cresc in febra tehnicii,fara a gusta micile ~~nimicuri~~ ale vietii.
Intotdeauna am stat in ora?.?i bunicii mei.In conversa?iile pe care le aveam mai tarziu spuneam ?i spun ?eu nu am ?ara?.
Pot sã spun in schimb altceva.De la bunicii am invatat ce este munca.Am invatat sã respect oamenii care muncesc ,
indiferent de profesie. Buncii mei au fost persoane care au invatat ?i au avut o stare materialã buna.Via?a a luat alt curs
pentru ei ?i astfel intr-o casa mare a trebuit ceva ani sã traim cu chiria?i .Chiria?ii aveau diverese profesii.Unul din ei
era cismar iar so?ia acestuia ajuta la menajul in casa unui avocat prieten cu familia noastrã.
Bunica mea i se adresa cu domnule ?i so?iei cu doamnã ?i mi-a explicat ?i de ce.Avea o profesie ?i muncea.Tot de la
bunica mea am aflat ce este capitalul.De acel capital nu trebuia sã te atingi nici-o datã indiferent de situa?ie.Dar au avut
al?ii grijã ?i au luat totul.Dar asta este altã poveste.
Si am mai invatat ceva de la bunicii mei.Sa nu urasc.Cand stãteam cu to?ii in douã camere nu i-am auzit
nici-o datã spunind ceva de rau nu gasea vini la nimeni.Imi spuneau ca trebuie sã invat,educa?ia era alt punct forte.
Si in via?a mea au fost ni?te geamuri.Intre douã geamuri de la fereastra cand eram copil aveam loc ?i ma jucam.
Foarte frumos articolul.Din pacate ne regasim doar in ce spun altii,asta e consecinta faptului ca suntem prea grabiti sa devenim cineva,sa facem ceva,uitand cum suntem si ce ne doream la inceput.E ca si cum ai vrea sa ajungi pe varful unui munte dar nu-ti amintesti deloc,cararea pe unde ai urcat.Oare ce ne face sa devenim atat de superficiali in ceea ce priveste viata noastra?Melancolia de care vorbeai apare cand iti dai seama ca nu mai stii sa apreciezi lucrurile simple,cand vezi ca partea materiala distruge sentimentul,cand nu poti sa te smulgi din cotidianul care te intoxica doar din vina ta.E timpul sa ne trezim,altfel vom afla prea tarziu ca am trait degeaba.
O zi buna sa aveti!
...si eu am dat cu sapa, am cules de toate, am secerat, am irigat, am construit, am cules am...facut de toate dar nu in postura de NEPOT si nici din PLACERE, ci numai si numai din NECESITATE. Chiar nu este nicio placere sa "dai cu sapa" chiar daca acest lucru iti foloseste ulterior. In tot acest timp insa, am sdudiat mult. Nu din placere sau pentru a deveni ce sunt acum, ci din necesitatea de a supravetui sau mai ales din necesitatea de a scapa de chinurile specifice muncii fizice in conditiile specifice.Sigur e o placere sa te afli la bunici si sa dai cu sapa sau sa culegi prune, dar nu acelasi lucru este sa te scoli in fiecare dimineata si sa stii ca ai de facut o norma. Eu si acum cred ca la noi comunismul s-a manifestat cel mai profund si cel mai grav si datorita industrializarii fortate si realizate cu tarani. Sigur era mult mai usor sa fii "masinist banda'-adica sa incarci cu lopata banda transportoare(munca necalificata dealtfel)-si dupa 8 ore sa mergi in apartamentul dat de stat pe baza de cerere si functie de nr. de copii, dacat sa dai cu sapa de exemplu. Nu trebuie sa ne mire prea mult situatia in care ne aflam astazi. Suntem condusi tot de tarani, scolarizati si deveniti marlani intre timp. Am tot respectul fata de taranii adevarati, dar nu prea mai sunt. Sigur una este ca orce om sa aiba posibilitatea sa ocupe orce functie si alta e sa ajungi din marinar presedinte de tara, cu toate scolile pe care le-a facut pe linie de navigatie. Pe mine ma uluieste cum niste oameni nu se sperie cand ajung in astfel de functii. Desi atacati din toate partile, ei ranjesc, intocmai ca porcul care atunci cand dai in el si nu dai prea tare ca sa simta, crede ca este mangaiat. Nu, nici Dumnezeu nu are ce sa ne mai faca! Mergem inainte - traim!
..."ma uluieste cum niste oameni nu se sperie cand ajung in astfel de functii. Desi atacati din toate partile, ei ranjesc, intocmai ca porcul care atunci cand dai in el si nu dai prea tare ca sa simta, crede ca este mangaiat."
...nu "ajung", ci sunt "propulsati" si...sustinuti. Tocmai de aceea nu se sperie si ranjesc...
e asa de frumos sa muncesti orice am ramas socata daca sora nu avea inititaiva nu dadeam cu bidineaua, asa de frumos am pictata pereti nici nu stim ca sunt in stare sa fac asa ceva, este deosebit sa incerci sa faci si aia si aia.SANATATE!
multumiri- sambata este o placere sa citesc dimineata interesantele articole in care ne regasim sau nu dar care ca si acesta ne duc inapoi in copilarie, nu cu nostalgie cu bucuria ca ne amintim de anii din copilarie sau ne punem cate un semn de intrebare.
fiind bunica le explic nepoatilor mei cat pot intelege dar majoritatea articolelor le trimit copiilor mei care sigur isi fac timp de citit mailul fiid de la mama
Da foarte frumos expus subiectul!
Eu recunosc ca am intrat putin in amintirile copilariei mele pe care am trait-o la tara mai ca tot romanul dar care nu tot vrea sa recunoasca ca a crescut pe acolo, nu stiu de ce, ma rog.
Copilaria mea ca si a altora a fost marcata de locurile acelea curate si pline de iarba si paduri nu foarte mari deoarece nu eram la munte, era intr-un sat din jurul Bucuresti-ului. Acolo am inceput sa ma formez ca om normal, cu jocurile copilariei si acele aventuri la culesul strugurilor, porumbului si a altor chestii care ptr. mine erau o distractie chiar daca atunci cand am inceput sa mai cresc am ajutam mai la toate, am fost chiar si la piata cu legume imi faceam banuti ptr a avea bani de buzunar la liceu. si apoi dupa ce am terminat un liceu de chimie in provincie aveam pofta si de o facultate si am facut-o si pe aceea, atunci nu realizam ca acum ma uit cu placere si melancolie in urma, stiti de ce pentru ca am muncit din greu sa ajung aici unde sunt acum, sunt medic veterinar si practic cu mare placere ceea ce fac.Si eu cand am terminat facultatea vroiam si mai mult la fel ca si altii mi-am luat prima mea masina bineinteles ca intai am obtinut permisul eram cea mai fericita ca am facut si eu ceva, stiti ca ma completat si mai mult copilul, da copilul meu este oglinda prin care ma vad in fiecare clipa. Acum nu mai am timp dar voi mai intra. Va doresc tuturor bafta in tot!!
Felicitari din nou pentru articolul tau si....tot atat de multe felicitari pentru "P.S. " . Sincer , nu cred ca articolele tale provoaca starea de melancolie . Fiecare dintre noi trecem prin aceasta stare de mai multe ori in viata , asa cum trecem prin fel de fel de alte stari : bucurie , furie , crize de nervi etc. Si toate aceste stari nu ne sunt induse de citirea unui text , fie el cat de aproape de realitate . Multi dintre noi obisnuim sa spunem ca un lucru ne-a provocat melancolie ( asa cum s-a spus despre articolul tau !) , fara sa realizam ca aceea stare o aveam de fapt in suflet din cu totul alte cauze . Este doar un fel de exprimare . Si ca sa fiu in ton cu aceasta exprimare , nu stiu cum se face dar in fiecare sambata scoti la suprafata "filozoful" din mine !
Toate aceste lucruri le-am facut si eu: da, m-au ajutat sa devin OM, sa pretuiesc ceea ce pot face cu mainile mele, dar cu toate acestea se pare ca in timp nu au m-ai ajuns, alergam dupa mai bine si mai mult si ne-am pierdut pe drum, Mi-as dori ca si copilul meu, desi mic acum sa poata trai macar o parte din experienta 9o parte de libertate, pt ca asta era). Nu stiu daca a meritat...........
Un articol interesant.
In copilarie am fost un om liber. Gaseam mereu ceva interesant de facut, eram plin de energie si entuziasm.
Scoala era o "anexa" a vacantelor care mi se pareau prea scurte.
Astazi am observat cu surprindere ca "sistemul" m-a "format" pentru "munca utila in folosul societatii"; am avut cateva zile libere si AM FACUT UN EFORT pentru a-mi UMPLE timpul !
Este evident ca SISTEMUL ne invinge pana la urma.
Pentru invingerea SISTEMULUI (si pentru ca SE POATE!), incercati un exercitiu ce tine de imaginatie si repetati-l de cate ori constatati ca faceti EFORTUL DE A VA UMPLE TIMPUL:
imaginati-va ca de maine viata dumneavoastra se va schimba dintr-un motiv la care nu va puteti opune si veti ajunge sa va continuati viata intr-un alt...SISTEM, in conditii complet diferite de cele in care ati trait si muncit pana azi. Si, nu stiti ce veti face, nu stiti daca va veti putea adapta, dar cale de intoarcere nu exista. Deci, va trebui sa gasiti in dumneavoastra resurse sa invatati sa faceti altceva decat ceea ce acum a devenit rutina, va trebui sa va castigati traiul din ceva si sunteti strain locului, nu cunoasteti limba (sau, nu atat de bine pe cat ar trebui ca sa faceti bine ceea ce veti face acolo) etc. De-aici incolo, imaginatia incepe sa lucreze si veti gasi o multime de idei despre ce dificultati ati putea intampina intr-un alt SISTEM.
Prin urmare, daca acest lucru s-ar intampla cu adevarat nu maine - asa cum a inceput exercitiul, ci peste un an, ce ati face? Ati incepe INCA DE AZI sa...studiati o limba straina (pe care nu o stiti sau sa perfectionati ceea ce stiti), ati cauta sa gasiti un domeniu de activitate ce se poate aplica in MAI MULTE SISTEME, dar sa fie un domeniu diferit de ceea ce ati invatat pana acum si sa incercati sa-l luati incet-incet si sa invatati ceva nou, ca o provocare, care va face sa va simtiti foaaaarte bine. Si, veti vedea nu numai ca SISTEMUL NU TE POATE INVINGE, dar veti constata si ca nu mai aveti timp in care SA FACETI EFORTURI SA VA ALUNGATI PLICTISEALA... Incercati, numai! Nu costa decat un strop de imaginatie si o mobilizare ce se va dovedi utila in cazul in care un alt SISTEM te poate lua pe nepregatite...
DA, Un articol nostalgic.
Mergeam pe jos pana la scoala 30 min dus, 30 min intors = miscare
Nu aveam scutiri de la orele de sport = miscare.
Mergeam in practica la cules de struguri = cura de struguri 2 saptamani
Mergeam in practica la cules de mere, pere = cura de mere 2 saptamani.
Toate jocurile copilariei noastre: 7 pietre, ascunsea, fotbal in parcarile goale, ratele si vanatori, elastic, coarda, etc= miscare.
Lipsa programelor tv si a IT ne ducea la lectura.
..........................................
Incaltaminte de baza tenisi Dragasani.
Obiect de joaca de baza: mingea de 18 lei, bermane(tuburi de plastic furate de pe santiere cu gloante din caietele de la scoala )
ETC
Doamnelor... bateti campii cu atata gratie..... M-am tampit eu sau...tema articolului era...alta...
.
Va inteleg foarte bine.
Eu, inainte de ceea ce am fost si ceea ce devin, am dat cu sapa, am cules struguri, porumb si prune, am impletit cosuri artizanale din rachita, am impins la vagoneti umpluti cu caramida facuta manual, (toate acestea le- am facut pentru a supravietui material- financiar si pentru a- mi ajuta parintii) am fost educatoare( am terminat Liceul Pedagogic) am iubit copiii pe care i- am educat cu bun simt timp de trei ani, le- am pictat sala de gradinita, picturi pe care le- au pastrat 10 ani dupa plecarea mea, ulterior, cand drumul mi l- am schimbat cu 180 grade, am fost in tangenta cu toti infractorii arestati in aresturile de care am raspuns, am anchetat sute de cazuri penale, am exercitat managementul in esalonul doi al Politiei Capitalei si...imi cresc nepotica din cauza careia am iesit la pensie dintr- o cariera profesionala de succes, intrucat am considerat ca este valoarea suprema a vietii mele!
Mai departe ma indrept spre cariera de mediator, fara sa ma indepartez prea mult de valoarea suprema si actuala a vietii mele: cresterea si educarea nepotelei si a urmatoarei, care soseste in curand
Toate aceste lucruri si fapte de viata le- am facut cu drag, cu pasiune, cu responsabilitate, si toate etapele parcurse mi- au dat forta si intelepciunea de a merge mai departe si de a nu ocoli provocarile!
Si nu mi-a fost niciodata jena de ceea ce am facut ! Dovada este ca v- am povestit foarte sincer, pe scurt si cuprinzator etapele de munca, variate si surprinzatoare din viata mea.
Concluzia este ca munca simpla, bruta, te ajuta foarte mult in evolutia ulterioara!
foarte frumos si adevarat articolul..m-am regasit in fiecare rand.acum 15 ani,ograda bunicilor imi era indispensabila,un mic univers personal,acum...e e inlocuita de micul eu laptop fara de care simt ca nu mai pot trai.In goana dupa mai bine si dupa libertate,ne-am inchis intre prea multe geamuri.Oare merita?
