Iarna prieteniilor noastre

19 Noiembrie 2011

Timp de citire: 2 min.

Salvează articol Îl poți citi, ulterior, când ai timp.

Oamenilor le place sa-l puna pe "totdeauna" in orice context. Asa se face ca finalurile devin mai dramatice, despartirile mai furtunoase, singuratatea mai apasatoare. Insa, cea mai dureroasa este prelungirea unei stari de confuzie doar pentru a nu infrunta realitatea: tot ce tine de oameni este efemer.

Am invatat sa ma incred in greselile proprii, dar mai ales in ale altora. Sunt lectii lipsite de frumusete, insa. Vin pe nepregatite, iar invatamintele nu ni le insusim imediat. E nevoie de timp. Alte si alte anotimpuri se succed pana cand reusim sa ne dezlipim fruntile din cotidianul pixelat si sa acceptam minusurile si plusurile oricarei ecuatii a caror necunoscute suntem, astfel incat sa nu obtinem vreodata rezultatul sumbru al singuratatii.

Sunt lucruri despre care nu vorbim. Tot asa sunt oameni care s-au pierdut in trecutul nostru si ale caror chipuri nu le-am uitat, a caror mod de a spune “Buna! Ce faci?” inca ne face sa tresarim, iar cand ii visam, o zi intreaga ne stapanesc mintea si sufletul. Lor le stim zilele de nastere, numele parintilor, desertul preferat, greutatea unor ganduri, fosnetul pasilor alergand pe norii cei mai de sus. Oamenii acestia sunt o parte din noi. Prieteni adevarati, asa ii numim. Ne impartim cu ei bucurii si dureri. Le dam aripi si le atenuam caderile. Insa, de prea putine ori intensitatea acestor legaturi dureaza pentru o viata - o viata aceasta vesnicie pe care ne permitem sa o intelegem.

Ne auto-sugestionam ca asa e in firea lucrurilor, oamenii vin si pleaca. Prea putini raman, totusi. Sau ne raman. Fie gresim in fata lor, iar ei isi cauta alt drum. Fie ei comit fata de noi greseli care mai de care ingrozitoare. Rolurile se impart in mod egal – de un cerc vicios, sa zicem ca e vorba - iar, cel mai adesea, iertarea, intelegerea, uitarea vin usor cam tarziu.

Daca vin..

Cel mai adesea, in urma raman orgolii incomensurabile, deformari ale realitatii – a lor, a noastra, a altora, abuzuri ale butonului “DELETE”, cuvinte grele, telefoane care intarzie sa sune. Si asa “A fost odata ca niciodata” devine doar introducerea perfecta pentru a exclude singuratatea din orice context social. Insa, ea e acolo, isi are cuibul in adancimile noastre, construit din ramasitele fiecarei deceptii de acest fel.

In definitiv, una dintre cele mai dificile alegeri e sa optezi intre confortul solitudinii si incercarea de a reinnoda o legatura cu cel care a cauzat un tumult in existenta noastra, mai ales cand prima dintre ele ofera luxul certitudinii. Cu totii am facut acest pas la un moment dat. Din egoism sau din prea multa dragoste. Din neputinta sau din dorinta de a incerca noul. E in firea noastra sa nu ne supunem vesniciei.

Voi cand ati ales singuratatea in fata unei prietenii care incepea sa doara?

PS: Vorbind despre resemnarea in fata solitudinii, mi-am amintit de poezia lui Nichita Stanescu, "Schimbarea la fata".

Am schimbat nasterea pe moarte
In rest am ramas de tot sarac.
M-a izbit cu aripa un inger
si am devenit rege,
pe un tron in prabusire.
Nu stiu ce inseamna cinci,
nu stiu ce inseamna patru
in genere nu stiu nimic,
dar marturisesc ca mi-e stramta coroana,
prieteni, ca un orizont imi sunt tamplele,
ca o stea sau ca un glont imi este coroana,
de-a dreptul in frunte.

EDITORIAL

Iarna prieteniilor noastre

Ioana Vlad ,

Comentarii articol (39)