Sa vorbim corect: "Mi-ar place"

Lingvistul Alexandru Graur avea o intreaga argumentare in ceea ce priveste verbul „a placea” si ale sale conjugari. Am incercat sa redau in acest articol o parte din explicatiile sale, pentru incerca sa lamuresc, pe cat posibil, de ce este gresit sa spunem „mi-ar place”.

In limba romana, avem 4 conjugari. Dintre acestea, doar doua dintre ele pot forma verbe noi: conjugarea I, in -a, -are si a IV-a, in -i, -ire. Potrivit lui Alexandru Graur, celelalte doua conjugari sunt moarte, adica se marginesc la verbele care s-au format odata, demult, si care, pe masura ce trece vremea, cad in desuetudine sau sunt castigate de celelalte conjugari. De fapt, inca din limba latina aceste doua conjugari incetasera a fi productive.

Primul semn de slabiciune pe care-l dau conjugarea a doua si a treia e faptul ca se confunda adesea intre ele. Inca din limba latina apar exemple de aceasta confuzie: verbele "a rade" si "a teme", care erau de conjugarea a doua, au trecut la conjugarea a treia si s-au pastrat ca atare in toate limbile romanice; in schimb, a cadea si a scadea, care erau de conjugarea a treia, au trecut la conjugarea a doua.

Iata si explicatia lui Alexandru Graur pentru aceasta confuzie: la unele moduri si timpuri, conjugarea a doua si a treia au aceeasi forma, de exemplu participiul de la a bate e batut, iar cel de la a vedea e vazut; la fel cu perfectul simplu: vazui si batui, cu imperfectul, cu mai mult ca perfectul etc. De aceea se poate forma din nou si infinitivul la fel pentru amindoua verbele: dupa a vedea, se face a batea, iar dupa a bate, se face a prevede.

Desi este gresita, foarte multa lume foloseste frecvent forma “mi-ar place” in loc de “mi-ar placea”. Rationamentul pentru care este corect "mi-ar placea" este foarte simplu: conditional optativul se formeaza din auxiliarul a avea (ar) si infinitiv, iar infinitivul este a placea, nu a place. (verb de conjugarea a II-a ).

Sa vorbim corect!

Toate articolele din Ghidul de supravietuire a limbii romane pot fi citite aici.