Ce mai citim: Nepasarea noastra cea de toate zilele, care ne face mult rau si doar cateodata bine

Nepasarea

(eseu de Petru Cretia)

Nepasarea este buna cand nu iti pasa de zadarnicii: de gura lumii, care multe spune si putine stie cu adevarat, de preacinstirea celor necinstiti, de pisicile negre care iti taie drumul, de faptul ca ploua, de cat sunt oamenii de rai, tu socotindu-te intotdeauna altfel, de necuviinta slujbasilor, de palavrageala dregatorilor, de prea multe muste, de imbulzeaza pe care, totusi, o o sporesti si tu, de consipiratiile mondiale, de fustele prea scurte sau prea lungi, de cine s-a avut bine cu cine, de cainii vagabonzi. De cate si mai cate, inclusiv de soarta, cand de fapt soarta ta esti tocmai tu, care foarte putin te cunosti si, din aceasta nestiinta, tot dai vina pe un concept nebulos.

Fireste, sunt multe lucruri mari de care trebuie, sau ar trebui sa-ti pese. Nu despre ele va fi vorba acum. Aici ne vom margini la lucruri mai marunte, care ne strica viata, dar care, insumate, se constituie intr-o civilizatie a raului plac. Despre nepasarea pagubitoare se cade sa vorbim.

La temeiul ei stau cateva principii. Unul, fundamental, este enuntat adesea : Lasa, ca merge si asa. Celelalte sunt mai mult latente : De ce sa ma omor cu firea, ce-mi pasa mie, cui ce-i pasa, de ce atata zor, maine nu e zi? sau Treaba lor pe mine nu ma priveste. Si poate chiar au dreptate cei care gandesc astfel, dar una stramba.

O vasta conceptie endemica in care se amesteca lenea, delasarea, miopia pragmatica, lungul nasului ca masura a lumii, nesimtirea, aiureala, prostia, lipsa unei aprecieri corecte a oportunitatii si a urgentelor, impacarea nevolnica cu mersul lucrurilor asa cum este. In timp ce ele, incet, incet, se dezagrega, o iau razna, se pustiesc, se darapaneaza. Dar mai ales lipsa sentimentului ca exista datorii nescrise, obligatii ale omului vrednic si chibzuit ca atare. In ansamblu, ideea zanatica si nefasta ca o lume, cat s-ar deteriora ea in amanunt, rezista chiar asa oricat: cu franele uzate, cu robinete care nu se mai inchid, cu ferestre sparte, cu copii crescand in voia lor, cu catastife tinute la intamplare, cu numele scrise pocit, cu drumurile desfundate, cu vehiculele publice zdranganindu-si fiarele vechi, cu tigara vesel aruncata intr-o claie de fan.

In nepasarea aceasta tembela si adesea voioasa, de lucruri in general, se mai afla una care poate da seama de toate: nepasarea de altul, de ceilalti, in cercuri tot mai largi de indiferenta, de la ai tai pana la tara. Nu dusmanie, nu vointa rea - sentimente energice si orientate - ci doar nepasare. Neputinta de a ne identifica cu altii, in comunele noastre nevoi si in comuna noastra umanitate. Incapacitatea de a aprecia consecintele actelor noastre asupra celui de langa noi sau care vine dupa noi si se va speria de ce-am lasat in urma. Nu iti infestezi vecinii cu zgomote asurzitoare sau cu mirosuri agresive pentru ca ii detesti, ci pur si simplu pentru ca nu iti pasa de ei : tu sa-ti faci voia, ca si cand ai fi singur pe lume. De ce sa lasi curat si bine oranduit dupa tine ? Ti-ai facut interesul si gata. Urmarile nu intra in puterea ta de a ti le imagina, pentru ca iti lipseste capacitatea de a-ti pasa. Ea iti vine numai atunci cand esti obiectul nepasarii sau al protestelor altuia. De aici vrajbe si uri, procese, vendete, o cheltuiala de energie prosteasca si trista, cu totul disproportionata fata de putina atentie datorata altuia, care inseamna a-ti pasa de el cat iti pasa de tine. Sau chiar mai putin, dar totusi.

Caci, de fapt, nepasarea de mersul lucrurilor si nepasarea fata de altii este, privita mai de sus, grava nepasare fata de tine insuti.

Suma actelor de nepasare, lipsa de grija pentru ceea ce merita grija cand e gandit ca intreg bine alcatuit, ca o mare gospodarie a tuturor, poate duce de rapa o lume cu nepasatorii ei cu tot.

Bunul obstesc este privit cu nepasare pentru ca "obstesc" a ajuns sa fie sinonim cu ceva care nu te priveste, care nu e al fiecaruia, ci al nimanui. Si astfel nepasarea devine o autoagresiune generalizata si pe termen lung, o vasta paragina al carei singur rod e paguba noastra a tuturor si a urmasilor nostri. Ca sa fie altfel nu e nevoie de un Mare Gospodar care sa iti bage frica in oase. S-a vazut ca e chiar dimpotriva. Este nevoie doar sa lasi o clipa totul de izbeliste - lucru foarte usor - si in clipa aceea sa te gandesti putin - lucru, ce-i drept, foarte greu - cat de frumoasa ar fi lumea si buna de trait in ea, daca am sti sa ne pese.

Cu AvocatNet.ro citesti ceva interesant in fiecare weekend. Poti vedea si celelalte texte pe care le-am comentat impreuna aici.