Marile schimbari din viata, cele generatoare de suferinte, iti explodeaza de multe ori in fata. N-ai timp sa intelegi ce se intampla si ele deja s-au produs. Un mic cataclism si puf! lumea ta arata cu totul altfel. Te trezesti captiv intr-o poveste pe care n-o recunosti, n-o intelegi, nu stii incotro merge. Stii doar ca te doare de arde, ca vrei ce aveai inainte, ca ti-e dor inabusitor. Dar, cumva, mai mult pe nesimtite decat constient, lumea capata din nou sens, dupa ce parea a si-l fi pierdut pentru totdeauna. La mine, a trecut un an pana sensul mi s-a aratat din nou. 12 luni. 365 de zile. Si inca am momente in care nu-mi vine sa cred. Ca traiesc cu adevarat viata de acum. Ca am trait-o candva pe cea de dinainte.
Ce-am facut in anul asta? Am schimbat vreo trei case si am dat un oras pe altul. Am parasit niste munti, am descoperit niste oameni, am facut niste nefacute.
Am plans in timpul asta cat pentru sapte vieti. Dar am ras si-am cantat si-am dansat tot cam atata. Am cazut de atatea ori de n-am mai stiut sa-mi numar caderile. Insa m-am ridicat si-am continuat. Sa merg, sa cad, sa ma ridic, sa merg. Sa merg. Sa merg. Sa nu ma opresc.
M-am surprins zambind cand mi-era trist si-am inceput sa rad. Asa am aflat, luandu-ma si pe mine pe nepregatite, ca pot mai mult decat ma stiam in stare. Si ce aripi mi-a pus asta.
Deci, ce-am facut pana la urma anul asta? Mi-am vazut cel mai urat cosmar prinzand viata, l-am trait si i-am supravietuit. O fi putin, nu stiu. Dar simplu sigur n-a fost.
Cumva, cand supravietuiesti lucrului care ar fi trebuit sa te omoare, parca te nasti din nou. Poate exagerez. Dar sigur descoperi despre tine niste lucruri pe care poate doar le intuiai, poate nici macar nu le banuiai.
Numai cand am fost sfaramata-pulbere am vazut cine sunt. Deconstruita pana n-a mai ramas nimic din mine, imprastiata intr-o mie de ganduri si tot atatea bucati, am putut sa vad limpede. De unde incep, unde ma termin si cat sunt. Ce am, cat valoreaza si ce pot face mai departe.
Marile suferinte au darul asta. Sa te faca sa vezi si sa te vezi. Sa te deconspire pe tine in fata ta. “Uita-te bine, asta-ti esti! Asta poti, atat stii. Si, oricum ai fi, numai pe tine te ai”.
Nu gasesti, oriunde ai cauta, evaluare mai buna decat asta. Nu e tot timpul frumos ce ti se devoaleaza despre tine: afli ca poate esti slab. Meschin. Firav. Naiv. Nedrept. Dar nu-i nimic. Stii macar de unde (re)pornesti. Unde te situezi si de unde poti incepe sa reconstruiesti. Spuneti-i cum credeti: o mica moarte, o alta sansa, un nou inceput.
Doare, nu zic nu. Doare infiorator sa-ti vezi universul prabusindu-se. Si ustura si chinuie si zdrobeste. Si macina. Si arde. Si te innebuneste. Si te farama. Dar, strangi din dinti, mergi mai departe si, daca nu te incrancenezi prea tare, renasti. Nu te vindeci de tot poate niciodata, dar sigur te recompui.
Si-uneori asezi chiar mai bine caramizile in tine. Faci ordine, te stergi de praf si invii. Te intorci in fiinta ta. Ceva mai puternic si cu simturi mai ascutite. Poate si un pic mai pregatit sa calci mai apasat prin viata.
Da, am abandonat cateva bucati din mine anul asta si-am mers mai departe asa, incompleta. Abia atunci am inceput sa vad: lumea-i plina de oameni “defecti”. Oameni cu dureri ascunse adanc, cu cicatrici si vanatai pe suflet, dar oameni care, in ciuda a tot ce li s-a intamplat, continua sa rada si sa creada. Care traiesc din nou, aparent netulburati, desi au fost odata plansi si sfaramati.
Cand te vad agonizand, firav si abia agatat de viata, ei prind curaj sa-ti impartaseasca propriiile morti si invierile aferente. Isi pun sufletul pe masa si-ti arata ce alte vieti au trecut prin si peste ei: “Uite, vezi, in coltul asta de inima putrezeste si-acum un dor vechi.”/ “Aici, in aorta, pulseaza cea mai mare iubire pe care am trait-o.” / “In ventriculul asta stang, care bate si-acum un pic mai incet, ma dor bunicii care nu-mi mai sunt.” / “Daca te uiti atenta, in palma mea o sa vezi umbra unei stransori pe care-o mai simt si-azi, mai ales daca ploua in mai”/ “Simti mirosul asta, ce-mi impresoara pasii? Asa miroasea iarna in care am ramas singur pe lume.”
Si te uiti la ei si nu-ti vine sa crezi ca oamenii astia, acum razand, iti povestesc cu ochi limpezi si cu o seninatate de intelept cum au murit si cum au inviat si cum au fost odata nebuni de suferinta si dor.
E, poate, darul lor catre tine: samanta de speranta ca vei putea si tu supravietui oricare-ar fi dezastrul interior ce-ti inoada acum lacrimile in barba si-ti pune sufletul pe piuneze.
Cele mai crude intamplari, cele mai neasteptate caderi, cele mai nesperate reveniri mi-au fost povestite in anul asta. Din toate am inteles “doar” atat: ca pasarea Phoenix e o poveste frumoasa despre regasire. Dar ca poate fi si povestea oricaruia dintre noi.
Eu sunt aici, in picioare, va zambesc si va spun: inca doare, dar am supravietuit lumii mele prabusite.
Iata speranta. Asa am primit-o si eu. V-o dau mai departe. Faceti cu ea ce stiti.
----
Am mai scris anul asta si editorialele de mai jos:
Mor povesti, se nasc povesti - Am scris despre cel mai important lucru pe care l-am aflat in ultimele luni: acela ca nu trebuie sa-ti fie frica sa pierzi. Oamenii, cel mult, pot pleca de langa tine, iti pot intoarce spatele sau te pot rataci pe undeva, uitand unde te-au lasat. De abandonat, numai tu te poti abandona. Caci iti apartii tie inainte de a fi al oricui altcuiva.
Anul asta am murit de cateva ori. Dar am inviat de fiecare data. - un text despre ACEI oameni din vietile noastre. Cei care ne fac sa radem mai tare si sa simtim mai vesel. Si care, cand n-au cum sa stavileasca furtunile din noi, ne tin sufletul de mana si nu ne lasa sa trecem singuri prin ele.
Invata sa dansezi! Prin viata. - un text, scris in ziua in care am implinit 27 de ani, in care am incercat sa explic de ce viata merita dansata mai mult decat traita.
Alfabetul unei vieti traite frumos - o serie de gesturi mici care, practicate des, ne pot face viata mai frumoasa.
De-a viata ascunselea - un text in care am vrut sa scriu despre ziduri. Dar am ajuns sa scriu despre oamenii-lectii, cei pe care-i intalnim doar ca sa invatam cum sa-i pierdem. Eu asa am aflat ca nu poti iubi un om cat de tare ii poti duce lipsa.
A unsprezecea porunca: Nu deznadajdui - am scris despre speranta si am concluzionat asa: ”Poate n-a fost ieri. Poate nu este azi. Poate nu va fi nici maine. Dar mereu vine o zi in care totul se asaza firesc ca si cum n-ar fi fost niciodata spulberat. Asa sa stiti.”
Fericiti cei care pot sa uite - am scris despre uitare, acea bucata din noi care nu doare niciodata.
Despre amanari si alte pacate - am vorbit despre una dintre bolile oamenilor moderni care suntem.
avocatnet.ro explicăm legislația
Comentarii articol (16)