In Hotararea CEDO din Cauza Pãduraru împotriva României, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 514 din 14/06/2006, se face o trecere in revista a practicii judiciare din Romania in privinta abordarii conceptului de buna-credinþã (definiþie ºi sarcina probei).
Actul a intrat in vigoare la data de 14 iunie 2006.
1. Buna-credinþã reprezintã, conform definiþiei date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, "credinþa posesorului cã, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuºirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea". Astfel, în Hotãrârea nr. 4.894/2003, Curtea Supremã de Justiþie a considerat cã buna-credinþã constã în convingerea cumpãrãtorilor cã au încheiat un contract cu adevãratul proprietar, cu respectarea dispoziþiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului ºi cã aceste douã condiþii sunt îndeplinite în speþã.
2. Reaua-credinþã a fost definitã în literatura juridicã românã ca atitudinea unei persoane care îndeplineºte un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în acelaºi timp deplin conºtientã de caracterul ilicit al conduitei sale (S. Ghimpu, Gh. Brehoi, Gh. Mocanu, A. Popescu ºi I. Urs, Dicþionar juridic, Editura Albatros, Bucureºti, 1985).
3. O parte a instanþelor naþionale a considerat cã trebuie sã i se cearã cumpãrãtorului sã facã dovada cã a îndeplinit diligenþe rezonabile pentru a cunoaºte situaþia juridicã a imobilului. Pentru alte instanþe, buna-credinþã ar trebui sã fie prezumatã ºi obligaþia de a face dovada relei-credinþe îi revine celeilalte pãrþi. Jurisprudenþa constantã nu indicã, aºadar, nici cui îi aparþine obligaþia de a proba buna-credinþã, nici care sunt circumstanþele pe care trebuie sã le dovedeascã cel care o contestã.
4. Prin Hotãrârea nr. 510/2003, Curtea Supremã de Justiþie a admis acþiunea în revendicare a fostului proprietar al unui imobil naþionalizat, considerând cã reaua-credinþã a cumpãrãtorului "nu pãrea sã poatã fi pusã la îndoialã, dat fiind (...) cã acesta ºtia sau cã ar fi putut ºti cã imobilul risca sã fie revendicat de cãtre foºtii proprietari, cã ar fi putut sau chiar cã ar fi trebuit sã se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar în vederea obþinerii bunului sãu ºi cã pasivitatea sa îi este imputabilã". Aceeaºi instanþã a declarat - în Decizia nr. 4.218/2002 - cã era de neconceput ca în calitate de cumpãrãtor al unui bun atât de important ca un imobil chiriaºul sã nu îndeplineascã diligenþele rezonabile pentru a cunoaºte situaþia juridicã a bunului.
În plus, ea a precizat - în Decizia nr. 4.623/2002 - cã dobânditorul ar fi trebuit sã verifice, cel puþin, înainte de a încheia actul de vânzare, dacã imobilul a fãcut obiectul unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al unei acþiuni în revendicare din partea fostului proprietar, fãrã de care buna sa credinþã putea fi pusã la îndoialã. În Decizia nr. 4.561/2003, Curtea Supremã de Justiþie a considerat cã lipsa de informare sau ignoranþa cumpãrãtorului în ceea ce priveºte situaþia juridicã a imobilului dobândit nu poate scuza eroarea cumpãrãtorului.
5. Cu toate acestea, în Decizia nr. 3.962/2003, Curtea Supremã de Justiþie a indicat cã lipsa diligenþei din partea unui chiriaº în vederea cunoaºterii situaþiei imobilului pe care avea sã-l dobândeascã era lipsitã de consecinþe în plan juridic.
În alte hotãrâri instanþa supremã a aplicat principiul enunþat la art. 1899 alin. 2 din Codul civil, conform cãruia buna-credinþã este prezumatã, iar reaua-credinþã trebuie doveditã de cel care o invocã în favoarea sa, dar fãrã a acorda atenþie demersurilor pe care dobânditorul le-a fãcut sau nu înainte de a încheia cumpãrarea unui bun care fusese naþionalizat (de exemplu, hotãrârile nr. 781/2003, 5.359/2003, 1.476/2004, 2.559/2004, 3.855/2004 ºi nr. 4.229/2003).
Comentarii articol (2)