Subiect: Sunt vechi, domnule! ... Or fi ele vechi da's bune!
Caragiale despre medalia de merit Omul acesta, Caragiale! Doamne! De ce ai pus atata intelepciune, umor si bun simt in capul sau mustacios?

... se vorbeste foarte adesea despre Bene-Merenti. Unii doresc sa-l aiba, altii nu, ba chiar propaga cu mai mult sau mai putin spirit un dispret suveran pentru o asa copilareasca dorinta, în genere — se brodeaza, cu sarcasm, sau mai bine cu parapon, pe tema lipsei de merit a multor dintre medaliati si pe meritele patente ale celor ce n-au obtinut înca aceasta medalie.
Iata aci o deosebita opinie: Sa procedam metodic. Oamenii toti se-mpart în doua mari categorii:
I. Cei cari au Bene-Merenti;
II. Cei cari nu-l au.
Speram ca nimeni nu va fi deocamdata de alta parere - aminteri n-am putea continua. Acum întrebam:
1. Dintre toti câti îl au, nu-l merita nici unul?
2. Toti câti nu-l au, l-ar merita toti?
Noi credem ca nu se poate raspunde, dupa bunul-simt elementar, la aceste doua întrebari decât asa: La întâia: da, dintre toti câti au Bene-Merenti, unii îl merita; La a doua: nu, nu toti câti n-au aceasta medalie ar merita s-o aiba. Ca nici nu s-ar putea altfel! Indiferent de meritul ce-l avem fiecare, noi, oamenii, iubim distinctia în genere, si, tocmai pentru aceasta, aceasta, unele distinctii nu le dorim, ba, uneori, chiar le respingem cu mai multa sau mai putina ostentatiune. Toti avem în caleala firii noastre o picatura cât de mica de desertaciune. Unul doreste o decoratie din partea suveranului; altul vâneaza aplauzele unanime ale unei adunari, la rigoare ale unei adunaturi — aceea înca si mai suverana; al treilea, mai putin politic, suspina dupa un trandafir de la o fata în mijlocul atâtor alti dantuitori... Unul doreste a fi distins de cei mai multi; altul, de cei mai putini; acesta, de unul singur; acela, de ... una singura, si altii, de cine stie cine; în sfârsit, Dumnezeu sa ne mai înteleaga! Ce e asta? E ca pe toti aceeasi pornire îi îndeamna sa doreasca distinctia — necesitate imperioasa ce o are omul de a gasi, macar într-o privinta, împartasite si de catre altcineva parerea deosebit de simpatica si consideratia ce le are el însusi despre sine însusi. Asa, putem zice ca toti — fie-le dorinta înalta, meschina, rara, banala, scl. — toti, — de la printul catolic, servitor fidel si fervent al Sfântului Scaun într-o viata de peste optzeci de ani, aspirând la acolada Papii de la Roma, si pâna la baietelul din clasa întâia rurala ce doreste o biata coroana de merisor la Sîmpietru din mâna primarului local, — toti, toti dorim distinctia.
Deci, nu e o rusine s-o dorim, fiecare dupa pornirea sufletului sau, de-o meritam sau nu; nu e rusine, caci e inevitabil uman s-o dorim. E rusinos numai sa-ntrebuintam mijloace nepermise, sau de nemarturisit, spre a o capata, si, în orice caz, e ridicul s-o dorim prea mult si s-o pretuim peste masura cu care o pretuieste acel ce trebuie sa ne-o acorde, — e nedemn pentru noi sa ne înjosim meritul real, punându-i mai presus în constiinta noastra o rasplata din partea altuia. Nu e vorba, lumea, voi sa zic opinia mai luminata, poate avea un sentiment, nu bine hotarât, dar totusi destul de sigur, despre o echitabila împartire a unei distinctiuni oarecare.
Fiindca însa acel chemat — si acela e autorizat prin propria noastra dorinta - sa ne decearna distinctia e si el semenul nostru, va fi si el supus erorii; va putea judeca gresit meritele omenesti; va fi expus a atârna bucuros (ca, de regula, toti oamenii) de partea aceluia ce-i va sti atinge mai bine partea slaba a lui. În fine, el va putea sa distinga altfel decât noi, cari ne credem totdeuna cei mai îndreptatiti la distinctia ce dorim de la dânsul, si astfel sa se însele întrucât ne priveste, fie ca ne va uita, fie ca, si mai rau, va lua în seama pe altul. Pentru aceea nu e în lume distinctie publica sau privata care sa fie perfect de echitabil acordata, sau, mai bine zis, împotriva împartirii careia nimini sa nu poata imputa ceva. Tot pentru aceea, toti, fiecine dupa sentimentul sau, avem dreptul s-o dorim distinctia si s-o speram, precum asemenea toti avem si sorti sa o capatam. Dar tot pentru aceea, si dorinta distinctiei, si mândria c-a obtinut-o, si mâhnirea ca n-o are înca trebuiesc sa fie moderate la omul în adevar deosebit, si numai la omul de rând, care este cu atât mai plin de sine cu cât e mai gol, pot fi excesive.
Caci daca fudulirea cu medalia Bene-Merenti, ca sa revenim la dânsul, face, mai cu seama din partea celui ce nu o merita, o impresie ridicula, apoi desigur fac, mai ales din partea celui ce ar merita-o, o impresie foarte penibila ciuda si paraponul ca n-a capatat-o înca.


Scopul topicului acesta este sa scoatem la iveala scrieri uitate dar cat se poate de actuale. Aici copy-paste-ul este kosher ... adicaaa .... voiam sa scriu caaaa ... aaa ... copy-paste-ul este aici asimilat mancarii de post daca nu incalca un drept de autor.

Sextil Puscariu, citat din Procesul Memorandului

Grija pentru buna parere a strainilor si satisfactia ce o simteam cand in strainatate se ivea cate un prieten al neamului nostru era caracteristica pentru spiritul public de la noi, care eram un neam oropsit si nedreptatit, obisnuit sa auda numai hula, sau sa fie trecut cu vederea de cei ce s-au putut ridica la puterea ce le-o dadea avutia mai mare gratie imprejurarilor istorice mai favorabile.

Pe atunci nu se cunostea inca la noi marele rol al reclamei in comert si al propagandei in politica.

**
Intreb, retoric: azi se cunoaste rolul propagandei in politica?

**
Nu e copy-paste. E offtopic?

Thornstein Veblen despre dorinta generala de avere. (1899)

După judecata publicului, cea mai înaltă onoare pe care o poate atinge un om ar fi cea obţinută în urma unei eficienţe extraordinare de predator în război, sau în urma unei atitudini cvasi-predatoare în politică. Dar când vine vorba de locul decent al omului în societate, aceste standarde de reputaţie au fost înlocuite de dobândirea şi acumularea de bunuri materiale. Pentru a fi superior în ochii comunităţii, este necesar să atingi un standard anumit, deşi nedefinit, de bogăţie. La fel cum în starea originară de predator, barbarul trebuia să arate celorlalţi că a ajuns la standardul tribului de rezistenţă fizică, viclenie sau pricepere în ale armelor. Un anumit minim de bogăţie în cazul actual, la fel ca vitejia în cazul anterior este o condiţie necesară a reputaţiei, şi orice depăşeşte standardul obişnuit este meritoriu.

Membrii comunităţii care nu reuşesc să atingă acest standard ‚normal’, oarecum nedefinit, de vitejie sau de proprietate materială pierd stima confraţilor lor. Astfel ei îşi pierd stima de sine, pentru că aceasta se întemeiază de obicei pe stima purtată de cei din jur. Excepţiile de la regulă se întâlnesc îndeobşte între cei cu puternice convingeri religioase. Dar nici ei nu sunt excepţii reale, din moment ce ei îşi găsesc stima de sine în aprobarea faptelor lor de către anumiţi martori supranaturali.

Aşadar, atunci când stăpânirea unor proprietăţi devine temeiul stimei în societate, ea devine si condiţia complacerii pe care o numim ‚stimă de sine’. În toate societăţile în care bunurile sunt deţinute privat, este necesar pentru individ, pentru a avea conştiinţa împăcată, să posede la fel de multe bunuri ca cei cu care individul se consideră asemenea. Şi este extrem de plăcut să ai mai mult decât ceilalţi. Dar de îndată ce persoana dobândeşte noi bunuri, el se obişnuieşte cu noul standard de bogăţie şi acesta nu-i oferă mai multă satisfacţie ca standardul de la care a plecat. Tendinţa generală este de a face din standardul actual un punct de plecare pentru o nouă creştere a bogăţiei. Si de aici, în mod simetric, răsare un nou standard de suficienţă şi o nouă clasificare a persoanei deţinătoare de proprietate în funcţie de averile celorlalţi. Pe scurt, ţelul urmărit prin acumulare este să te clasezi sus faţă de restul comunităţii în ce priveşte puterea pecuniară. Atât timp cât comparaţia îi este defavorabiă, individul mediu va fi cronic nemulţumit, iar când atinge standardul ‚normal’ de bogăţie al comunităţii, sau al grupului său social, nemulţumirea va fi înlocuită de un efort neobosit de a pune o distanţă cât mai mare între averea proprie şi standardul celorlalţi. Această comparaţie plină de invidie nu va fi niciodată suficient de favorabilă pentru ca individul să renunţe la a se considera superior competitorilor în lupta pentru reputaţie pecuniară.

Aşa cum stau lucrurile, dorinţa de bogăţie de-abia poate fi satisfacută în unele cazuri individuale, şi, în mod evident, satisfacţia dorinţei generale de avere este imposibilă. Oricât de extins, sau de egal, sau de ’drept’ ar fi distribuită bogăţia, nicio creştere generală a bogăţiei comunităţii nu va face ca nevoia sa fie satisfacută, căci temeiul nevoii este dorinţa ca fiecare să-i depăşească pe toţi ceilalţi în acumularea de bunuri. Dacă mobilul acumulării ar fi doar, cum presupun unii, dorinţa de subzistenţă sau de confort fizic, atunci dorinţele economice agregate ar putea fi satisfăcute la un moment dat în cursul progresului industrial. Dar conflictul acesta este în esenţă o cursă pentru reputaţie, bazată pe comparaţii invidioase şi prin urmare, nu există vreo soluţie de rezolvare definitivă.

Anecdota
Ion Creanga
tiparita prima oara în Albumul macedo-român, Bucuresti, 1880

Un negustor, umblând prin mai multe sate si orase, ca sa cumpere grâu, papusoi si altele, într-o zi ajunse la un pod si când era sa treaca vazu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind sa afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul si-l întreba:

— De unde esti, mai crestine?
— Ia din sat de la noi, raspunse Pâcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, aratând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l stiu.
— Ei! cum sa nu-l stii; e satul nostru, si eu de acolo vin.
— Nu asa, mai prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui mosie este si cum îi botezat?
— Doamne! da' nu stii ca mosiile sunt boieresti si asta-i a cuconului nostru, ce sede la Bucuresti? Iar satu-l boteaza popa într-o caldarusa cu apa, cum îi scrie lui în carti.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Ma!... aista-i chiar Pâcală.

— Dar cum te cheama pe tine?
— Iaca!... ce ma întreaba. Ma cheama ca pe oricare: vina-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-si face cruce ca de naiba si iar îl întreba:

— Dar cu chemarea împreuna cum te mai striga?
— Iaca asa: vino! u! ma! raspunse Pâcală.

Negustorul începu atunci a râde si zise: ce prost! Apoi îl mai întreba:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mamaliga mâncam, zise Pâcală.
— Întelege-ma, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate ma-ntrebi?
— Te-ntreb daca s-au facut la voi grâu, orz si altele.
— Da, s-au facut pâna la brâu, raspunse Pâcală.
— Nu te-ntreb de înaltime, ca doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci as voi sa stiu ce feliu este la voi grauntele orzului.
— Sa-ti spun, daca nu stii, zise Pâcală. Grauntele orzului este lungaret, îmbracat c-o coaja cam galbie si c-o tapa în vârf.
— Bine, stiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, ca as voi sa cumpar si eu.
— De! nu stii dumnia-ta ce fel? Unul da grâul ori orzul, si altul îi da bani: galbeni, napoleoni ori altaceva.
— Nu ma-ntelesesi nici asta; eu te-ntreb: cum se da?
— Bre!... Nici asta n-o stii. Sa-ti spun eu: iei banita ori dimerlia si pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopetii o razi s-o torni în sac, pe urma iarasi o umpli si tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fara cap ce esti!
— Dar ce fel ma-ntrebi? zise Pâcală.
— Cu ce pret se vinde chila ori banita; câti lei?
— Asa cum te-nvoiesti; si câti lei dai atâta iei.

Negustorul, suparat, îl mai întreba:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Musat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman si altii.
— Ho! ma, destul! Dar cine este mai mare decât toti la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chitu; el este mai nalt decât toti; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umarul sau.
— Bre!... proasta lighioaie mai esti! Nu te-ntreb asa.
— Dar cum? zise Pâcală.
— Eu îti zic: pe cine ascultati voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorba! Ascultam pe lautarul mos Bran; când începe sa cânte, tot satul sta cu ochii si urechile tinta la el.
— Nu zic asa, mai nataraule! Raspunde-mi odata cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveti frica aici în sat mai mult.
— Valeu, maica! Ia, de buhaiul lui mos popa, mare frica mai avem, mamulica. Când vine sara de la pascut, fugim de el care încotro apucam; ca atât e de înfricosat, de gândesti ca e turbat; când începe sa mugeasca, sparie chiar si copiii din sat.
— Ma!... da'! ce namila de om esti tu? Nu cumva esti vrun duh rau, frate cu Meaza-noapte sau cu Spaima-padurei?
— Ei, Doamne! De ce ma-ntrebi, când ma privesti? Ce? Nu ma vezi ca-s om ca si dumniata: cu cap, cu ochi, gura, nas, mâni si cu picioare, ma misc si ma uit ca toti.
— Asa te vad si eu, dar ai minte si simtire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zau: aveti butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, si du-te sa-ti puie doagele ce-ti lipsesc.

Prostia din nascare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasa boala, ce nu se vindeca în scoale, ba nici în spitale.



ultima data editat de havera pe data de Joi, 9 Iunie 2011, 11:50

Minuant textul din Veblen. Mi-a adus aminte de un text din D.D.Rosca foarte asemanator ca sens.
...
Cine si-l poate inchipui pe domnul Toparceanu ascunzand un revolver in haina cu hotararea de a folosi cinci din cele sase gloante pentru inamic iar pe ultimul pentru a se putea sinucide onorabil?
Cati isi mai amintesc de faptul ca domnul Toparceanu a fost ofiter in batalia de la Turtucaia?
Una din inimitabilele pagini de proza ale d-lui Toparceanu, conceputa ca o scrisoare catre editor, prin care domnia sa a inteles sa prefateze volumul de amintiri de razboi si din captivitate.
Sublinierile imi apartin. Lectura placuta.


Iubite domnule Ciornei, După o catastrofă financiară suferită într-o duminică, astă-vară, pe hipodromul de la Băneasa, m-am trezit a doua zi instalat pe un fotoliu de piele în cabinetul d-tale editorial. Mă mir și-acum: ce căutam acolo? Venisem poate să te întreb, numai așa, când pleacă trenul spre Iași. Din vorbă-n vorbă, am iscălit atunci, se vede, un contract prin care mă obligam să dau gata editurii, până-n toamnă, manuscrisul unei cărți cu amintiri de război, din captivitatea mea în Bulgaria. Am impresia că mi-ai dat și o suma de bani, ca acont asupra dreptului meu de viitor autor al cărții… D-ta îți mai aduci aminte? Dacă ai uitat, nu-i nimic. Ne vedem fiecare de ale noastre și – să nu mai fie vorbă. După ce am luat acontul și am venit la Iași, am stat și m-am socotit: “Să scriu?... Să nu scriu?...” S-a publicat în vremea din urmă atâta literatură de război! Toată lumea, de pe toată suprafața globului pământesc, e convinsă acum până-n vârful unghiilor, ca și înainte de 1914, că războiul e o calamitate, o rușine pentru civilizația noastră, etc. Totuși omenirea nu-l desființează. Este ca și cum războiul n-ar fi făcut de noi, oamenii – parcă l-ar face niște ființe de pe altă planetă, împotriva voinței noastre unanime. Atunci, la ce bun să mai scriu, să mai arăt și eu omenirii cum e războiul? S-ar părea că cei mari, cari pun la cale războaiele, trebuie să fie niște oameni răi, împietriți la suflet… Nu cred. Am văzut la Sofia pe kaizerul Germaniei, socotit drept principalul autor al războiului mondial. Nu părea deloc om rău. L-am văzut de la o fereastră de spital, când trecea cu automobilul de la gară spre palat. Râdea. Avea la stânga lui și pe regele de atunci al Bulgariei, dar pe acesta nu l-am văzut așa de bine, fiindcă tocmai în acel moment M.-Sa a scos din buzunar o batistă cu care S-a șters la Nas. “Ce cumplită nenorocire este războiul !” a exclamat însuși Napoleon, pe câmpul de luptă de la Eylau, într-o seară când îi era frig și mâncase numai cartofi copți, din cauza înârzierii cantinelor – dovedind prin aceasta o mare sensibilitate la suferința aproapelui. Probă că nu el a provocat războaiele napoleoniene, în care un milion de oameni și-au semănat oasele pe atâtea câmpuri de bătălie. (Mă întreb numai: dacă nu s-ar fi născut Napoleon, ar mai fi murit acei oameni, așa cum au murit ?) Nu, nici un om, oricât ar fi de mare, nu poate fi capabil să provoace un război – ori să-l împiedice. Nici chiar Dumnezeu. În adevăr, cum ar putea el să fie atât de rău (măcar că e mai mare decât toți), încât să trimeate semenii lui la moarte și la suferință, fără să-i întrebe? Are el destule alte mijloace, prin care ajunge la același rezultat. Și destulă diplomație, la nevoie, ca să dea vina pe Negusul Abisiniei. Întreaga experiență a istoriei – zice marchizul de Vogüé – ne învață că osânda războiului nu poate fi desființată, atâta vreme cât vor mai trăi pe pământ doi bărbați, iar între ei se va afla o pâine și o femeie; bărbații se vor bate pentru ele până la moarte – în loc să le împartă pe amândouă, frățește. Nici că se putea mai bun certificat de paupertate mintală, pentru cei trei ultimi reprezentanți ai nefericitei specii umane. Mai cu seamă femeia apare neașteptat de stupidă în această fabulă al lui Vogüé. Se vede că marchizul, cât era el de marchiz, nu prea cunoștea femeile. Războiul e o fatalitate: se provoacă singur. Aceasta este teza pe care cei ce poartă grijă de fericirea omenirii și-i conduc destinele au ținut să ne-o vâre-n cap ca pe o axiomă indiscutabilă – și au izbutit. Atunci pentru ce să mai scriu, să am aerul că lupt împotriva unei fatalități care face parte, ca erupțiile vulcanice sau cutremurul de pamânt, din armonia universului și din tainele nepătrunse ale creatorului? Numai pentru că mi-ai dat d-ta acont? Căci, în adevăr, un scriitor care zugrăvește scene adevărate din război, oricum ar întoarce-o el, are aerul că e contra războiului. Și se știe bine acum că cine are acest aer, lasă că nu crede în Dumnezeu, dar este lipsit și de patriotism. Dragostea de țară – patriotismul – e însă un sentiment atât de firesc și de universal, încât se poate spune că omul care nu-și iubește țara, pământul pe care s-a născut și a crescut mare, este un om fără suflet, un adevărat monstru… Am eu vreun interes să fiu contra războiului – și să trec astfel în ochii lumii drept un monstru fără suflet? Dacă, dimpotrivă, mă voi declara pentru război, făcând patriotism pe față – Imi ziceam eu – e și mai rău. O să se creadă că mă laud cu patriotismul meu, că-mi fac din el un merit. A fi patriot nu e un merit: e o datorie. Numai cine nu socoate iubirea de țară drept o datorie e în stare să se laude cu ea. Ce-am zice noi despre un om care s-ar lăuda peste tot, în gura mare, că-și iubește nevasta? Am avea motive să nu-l credem, să ne gândim că poate în intimitate o iubește mai puțin decât cu glas tare. Sentimentele își au pudoarea lor. Să fii om cinstit, să-ți iubești țara, părinții, nevasta, să nu scuipi pe jos, toate acestea sunt datorii elementare pentru un om civilizat. Numai cine n-a fost înzestrat de natură cu nici o calitate mai deosebită poate fi capabil să-și descopere merite de acestea, care nu costă nimic. Am cunoscut eu un cetățean care, în ziua în care i-a venit partidul la putere, a cerut o catedră universitară de chimie organică, subt cuvânt că e patriot. Altul, mai demult, a pretins să fie numit director de Teatru național, pe motiv că e un soț model. Și a fost numit. Apoi, spune d-ta: n-am eu alte însușiri, mai urâte, cu care să mă laud? La atâta am ajuns? Dacă veneam la d-ta să-ți cer acont numai pentru că sunt creștin ortodox și-mi iubesc țara - mi-ai fi dat? …Se vede că la Iași nu se poate scrie – m-am gândit eu – dacă-mi vin în minte atâtea îndoieli și argumente împotriva scrisului; e un oraș prea zgomotos, prea plin de viață și de trecut istoric. Unde te-ntorci, încotro te uiți, la caldarâm, prin instituții publice, prin magazinele de modă – numai trecut istoric. Aici fiecare piatră îți vorbește de trecut și nici una de prezent. Ia să ma duc mai bine undeva, la liniște și la răcoare, într-un loc cu mai puține distracții istorice, că poate acolo mi se schimbă gândurile. Am nimerit la mânăstirea Văratic – la maici. Acolo se duc vara să se odihnească moldovenii noștri, când au de lucrat ceva cu capul, și moldovencele noastre, când n-au nimica de făcut. Și nicăieri nu-i atâta animație ca-n aceste sfinte lăcașuri de liniște și de reculegere. Mai întâi au maicile obiceiul să tragă clopotele, toată ziua și toată noaptea. Moldovenii – la fel. Și mai au măicuțele un obicei: toacă. Dimineața toacă, după-prânz toacă, la miezul nopții toacă. Moldovencele – la fel. Aveam și gazdă o măicuță care făcea toată ziua același lucru, nu numai pe-afară – că mă și miram, de unde atâta misticism într-o mână de femeie? Dar mai cu seamă toaca cea mare, din clopotniță, cu ritmul ei sacadat, producea asupra mea un efect cu totul contrar intereselor d-tale. Îmi aducea aminte de mitralieră. Parcă eram la Turtucaia. Evocările de război s-amestecau astfel în mintea mea cu cele sfinte, și nu mai înțelegeam nimic… Așa, a trecut vara și m-am întors la Iași, unde nici nu se făcuse toamnă bine, abia un pic de septembrie, c-am și primit de la editură invitația să trimit manuscrisul. Care manuscris? Ce manuscris? Nădejdea mea era în două-trei fragmente de amintiri din captivitate, pe care le publicasem mai demult: le voi complecta cu câteva capitole inedite – îmi ziceam – și volumul e gata. Dar când le-am recitit, mi s-au părut așa de proaste, că parcă nu erau de mine. Parcă erau scrise, anume ca să mă compromită, de neuitatul meu detractor literar, criticul Eugen Lovinescu. Altul, în locul meu, ar fi mâzgălit repede, acolo, câteva zeci de pagini, cum dă Dumnezeu, și-ar fi scăpat din încurcătură. Dar eu nu sunt de la București. În privința aceasta, bucureștenii sunt mai expeditivi; ei fac totul în goană – treburi, masă, distracție, dragoste (tot pe fugă, ca pițigoiul) și, după socoteala lor, asta se cheamă a trăi “intens”. Noi, cei de la Iași, suntem de altă părere. Nouă nu ne place să ne grăbim, să dăm lucrurile peste cap, cum fac ei. Când e vorba de treabă serioasă, noi avem alt obicei: nu facem nimic. Este foarte adevărat ca eu nu sunt ieșan (n-am această pretenție), dar m-am aclimatizat. Am găsit aici o ambianță cum nu se putea mai potrivita cu natura unui scriitor de rasă, căruia nu-i place deloc să scrie. Și vrei d-ta acum să-mi schimbi însăși concepția despre viață, fiindcă am iscălit un contract ?... Nu ți-ai găsit omul. O carte nu se scrie așa, cât ai bate din palme sau ai înființa o societate anonimă pe acțiuni; căci ea trebuie să dureze mai mult decât o întreprindere comercială din zilele noastre (care poate oricând să dea și faliment, în aceste vremuri tulburi). O carte bună sfidează moartea cu veșnicia ei. Poliță, cambie, contract – ce sunt toate acestea, în cumpănă cu veșnicia? D-voastră, oamenii de afaceri, sunteți niște visători, domnule Ciornei. Vă pierdeți vremea și vă agitați pentru niște lucruri ca umbra și pieritoare ca iarba câmpului. D-voastră nu băgați de seamă că în viața asta de pe pământ, ocupăm fiecare, în generația noastră, câte un loc efemer, ca-n tramvai. Numai în veșnicie suntem la noi acasă… Și dacă s-ar gândi mai bine, cine-ar mai fi nebun să-și sacrifice confortul lui de-acasă, unde stă o viață, consacrându-și toată grija și energia pentru locul lui din tramvai, unde stă numai zece minute? Peste o sută de ani, d-ta vei fi mort, definitiv mort și cufundat în uitare. Morți vor fi și toți domnii miniștri, și domnul primar al capitalei, și toți marii capitaliști din zilele noastre, fără excepție. Numai o carte bună, de care ți-ai legat numele, te-ar putea ridica deasupra acestei hecatombe de măriri; și numai un scriitor, ca mine sau ca altul, îți poate oferi această supremă șansă. Nu vezi ce afacere minunată îți propun eu?... Renunță la termenul prevăzut în contract – și-ai să vezi d-ta cum o să te bucuri de tare, după moarte. Să vezi ce fericire pe capul nostru, la doi metri sub pamânt, când vom ști că cei de deasupra tot mai citesc și se delectează cu opera noastră. Căci după atâta corespondență, emoții și bătaie de cap din parte d-tale cu ea, se cheamă că la această carte am colaborat amândoi: d-ta cu munca, eu cu capitalul – pe care mi l-ai avansat atunci. D-ta i-ai provocat zămislirea. Dacă critica din zilele noastre o va găsi proastă, iau toată răspunderea asupra mea: voi fi sigur că e o carte bună. Dacă dimpotrivă o va lăuda, d-ta singur vei fi răspunzător și vinovat c-ai îmbogățit literatura română cu asemenea podoabă.

Din G. Topârceanu – “Pagini de proză”, Editura Junimea, 1985

Eu unul sunt aproape convins ca undeva, candva un premiu pe care il meritam, al meu bene merenti, a fost insusit in mod samavolnic de catre altcineva. Pana cand voi afla cu exactitate cine e hotul, nu ma pot apara decat astfel:

George Topârceanu Expunere de motive

Pentru ce n-am concurat niciodata la premiile Academiei.

Întâi, fiindcă mi-a fost lene...
Al doilea, nu-s modernist
Sentimental ca Demostene
Şi nici ca Blaga - futurist...

Al treilea, mi-e imposibil:
Eu dezaprob şi versul şchiop
Şi orice premiu divizibil...
Al patrulea - sunt mizantrop.

Al cincilea, din fudulie...
Al şaselea, fiindcă n-am
Încredere-n Academie
Şi nici la cine s-o reclam...

Al şaptelea, - mi-a fost ruşine...
Al optulea, n-aveam nici eu
Părere bună despre mine...
Al nouălea, îmi vine greu

Să mă prezint cu opu-n mână
Pe la iluştrii mei confraţi
Din Academia Română,
Să zic: "E bun - mi-l premiaţi?..."

Al zecelea, nu pot admite
Să fiu învins la handicap -
Şi când m-ar scoate din sărite
Le-aş da, pardon, cu opu-n cap!

Al unsprezecelea, - valuta
Reduce-o parte din talent.
Când mia face azi cât suta,
Ori dai un spor echivalent,

Ori tragi oblonul la fereastră...
Şi-al doisprezecelea - nu pot,
Fiindcă printre dumneavoastră
E unul cârn şi idiot...

26 Decembrie 1970
Induiosetoare seara de Craciun la doctorul Al-G. Bucate ardelenesti (dupa tata) si basarabene (dupa mama). Gingasia mamei doctorului, nu batrana, dar ramasa din alte vremuri – vremuri de tihna.
- Primejdia, spune dr. Al-G, sta in cautarea perfectiunii pe acest pamant unde – prin definitie – ea nu poate exista. In lumea pacatului perfectiunea nu se incheaga. Se cuvine asadar sa avem un nou ideal: idealul nostru sa nu mai fie perfectiunea – generatoare de bai de sange, opresiune, intoleranta, inchisori, torturi si lagare, ci – dimpotriva – imperfectiunea. Sa recunoastem ca, lumeste, suntem limitati si sa tindem cu toata puterea spre o imperfectiune cat mai putin rea, singura cu putinta aici.
Nu putem nici privi macar si cu atat mai mult (ori cu atat mai putin: dialectica lingvistica) nu putem realiza aici perfectiunea desavarsita, iar toate regimurile care si-o iau drept scop ajung cu binisorul la tiranie si oroare, deoarece urmaresc o naluca despre care nu pot sa nu-si dea cu timpul seama ca sunt in masura s-o faureasca numai impunand-o prin decret. Cine urmareste societatea perfecta ajunge mereu la fericirea obligatorie sanctionata de politie si codul penal. Numai guvernele relativiste sunt pasnice – si, vorba colonelului Broser, poate ca lucrul cel mai cuminte l-a exprimat, cinic si revoltator, contele Taafe, ministrul austro-ungar: toate natiunile trebuie mentinute intr-o egala stare de nemultumire.
(Motiv pentru care oamenii politici putrezi din perioada directoratului francez au putu trece drept adevarati ingeri in comparatie cu incoruptibilii perioadei robespierriste)
- Cine crede ca religia crestina e indemn la natangie, se inseala amarnic. Amarnic se inseala si cine crede ca e scoala a slabiciunii si miorlaielii.
Iata ce zice autorul crestin Georges Bernanos, dand o lectie practica de crestinism, adica de curaj: ”Singurul pericol care-l paste pe un om deznadajduit, cand infrunta ura ori dispretul, este de a se induiosa asupra propriei sale soarte”
Crestinismul, ar trebui sa o stie si Henry de Montherlant, e tot un cavalerism: nu cere mai putin avant, mai putina putere de indurare, mai putina demnitate si tinuta, mai putina nepasare pentru ce ”se face” ori ”se zice”, mai putin efort mereu reluat zi de zi, mai putin antrenament decat orice sport, orice exercitiu, orice sistem militar-religios, orice morala de tip bushido si de grup (Peguy, H.Franck)
Numai ca are, in plus, si o noblete super-rogatorie, a bunatatii si iubirii. Reflexul de raceala ori sila al cavalerului sau al stoicului, crestinismul il infraneaza. Constiinta zadarniciei finale a formelor lumesti nu se loveste nici de piedica melancoliei si nici dispretul nu poate ceva impotriva dragostei izvorate dintr-o euforie inaccesibila incruntatului stoic, inciudatului campion, grijuliului gimnofisist.

Codin Mironescu:
- Sunt oameni care incep de la etajul doi. Au albus, au galbenus, dar n-au icusar. Exista o gluma, o stii? Cred in botez, cred in Sfanta Impartasanie, cred in icoane... Dar in Dumnezeu? De...
Oamenii acestia nu au discernamant, adica darul esential al deosebirii adevarului de eroare. Nu se integreaza in adevarul bisericii. Fii atent, au multe insusiri, n-au baza de la care totul incepe.

Pentru Max Scheler, pe acest pamant, cand e normal, insotit de iubire si liber, actul sexual reprezinta singura contopire in cosmos, de comunicare cu finalitatile.

Cred si eu ceva, tot surprinzator la inceput, cum e si afirmatia marelui filosof catolic: singura cale de a invinge pamantul e curajul fizic. Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constitutional, e si dovada asumarii conditiei de om. Chesterton e de parere ca respectarea cuvantului dat il specifica pe acesta, dupa cum pasarea e specificata de cantul ei. Caracteristica aleasa de Chesterton e plina de farmec, dar nu mi se pare mai putin hotaratoare alta. Exista alta, mai particulara, cu numar cuantic mai individualizat, cu spectru mai imbatabil, cu amprenta mai identificabila. Hristos nu s-a urcat intamplator pe cruce: curajul indurarii unor suferinte cumplite a fost singura cale prin care a putut arata ca s-a facut om cu adevarat, in intregime; prin care si-a putut dovedi buna-credinta.
Nici inteligenta, nici intelepciunea, nici tamaduirile, nici invatatura, nici chiar bunatatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul in fatza durerii si mortii ii sta la indemana. Bataia, sangele, moartea, astea sunt dovezile care nu inseala, care nu pot fi masluite. Urate? Grosolane? Mitocanesti? Simpliste? Poate, dar categorice. Si avand ceva din brutala vulgaritate si mareata sfruntare a faptului implinit care-i rupe gura pana si Satanei.

(Jurnalul fericirii, N.Steinhardt – 12.07.1912-29.03.1989)


ultima data editat de trope_doi pe data de Marti, 21 Iunie 2011, 01:21

Tot domnul George Toparceanu ne lamureste cum a evoluat idealul de frumusete masculina de la banale calitati fizice la inalte calitati moral-intelectuale ... sau vicevercea.

EVOLUTIA UNUI IDEAL

Un poet adevarat, oricat s-ar feri de aceasta nenorocire profesionala, trebuie sa faca parte dintr-o generatie de muritori. Trebuie sa intrupeze, macar dupa moarte, cand nu mai are incotro, forma sensibilitatii speciale a epocii in care a trait. Chiar daca poetul are ambitia sa acape de sub tirania unor idealuri colective prea contemporane, in structura moleculara a operei sale vei regasi infailibil expresia curenta si naiva a unor credinte si aspiratii umane de-a doua mana, mai primitive si mai durabile.
Dar si acestea din urma se schimba cu timpul. Iar procesul obscur al acestor evolutii misterioase, desfasurandu-se prea incet in vreme, trece de obicei neobservat. Este deci o fericire ca diferitele lui momente se inregistreaza automat pe placa sensibilitatii poetice si raman fixate acolo pentru totdeauna. Comparand din acest punct de vedere doua opere zamislite in mici deosebiri de structura, aproape imperceptibile, care tradeaza totusi ca in rastimp s-au produs unele schimbari adanci in psihologia speciei umane.
Astfel, pentru cine stie sa le descifreze, aceste semne micro- scopice povestesc lucruri interesante.

*
Toata lumea cunoaste, desigur, versul lui Eminescu:

... le sta bine laolalta,
Ea frumoasa si el tanar, el inalt si ea inalta.

Fara indoiala ca poetul, avand nevoie sa zugraveasca aci o pereche ideala de indragostiti, a rezumat un minimum de calitati care, dupa parerea lui, sunt necesare si suficiente in dragoste. El inalt si ea inalta, i-a trebuit mai mult pentru frumusetea lor decorativa. Esentialul este: ea frumoasa si el tanar. Asa trebuie sa fie, dupa parerea lui Eminescu, cei doi parteneri, ca sa se poata iubi reciproc. Iar aceasta parere indiscutabila coincide cu idealul amoros al intregii specii umane - masculine si feminine din acea vreme. (Observati si aici sobrietatea virila, gustul infailibil de care da dovada marele poet. Altul ar fi spus poate si despre barbat ca era "frumos"... evocand astfel o imagine aproape scabroasa, care nici macar nu s-ar fi potrivit cu idealul de barbatie aspra dupa care suspina in realitate o adevarata femeie.)
Dar de la Eminescu pana astazi, o schimbare adanca trebuie sa se fi produs in intunericul de jos al naturii umane. Mi-am dat mai bine seama de lucrul acesta intr-o zi, cand am auzit din intamplare, cantate de o domnisoara cu sprancene foarte subtiri, niste stihuri naive in care un poet modern anonim zugraveste, la randul lui, o pereche ideala de indragostiti din zilele noastre. Mi-a ramas in minte strofa esentiala:

La un bal, odata, ei s-au intalnit.
Soapte de iubire dansul i-a soptit,
Si din prima noapte s-au simpatizat.
Ea era frumoasa...

Vedeti, ca si pe vremea lui Eminescu, Ea trebuie sa fie frumoasa. Altfel nu merge. Numai la mare ananghie, un barbat ar putea "simpatiza", din treacat si cam la repezeala, o urata. In privinta aceasta, nici o schimbare nu s-a produs pe lume.
Dar El, cum era? Cum trebuie adica sa fie un barbat, pentru ca o femeie moderna sa se lase simpatizata de el, si inca "din prima noapte"?... Nu, oricat si-ar bate capul cineva care nu e poet, nu cred sa ghiceasca. Iata:

Si din prima noapte s-au simpatizat.
Ea era frumoasa, el era bogat...

Sa nu se creada cumva ca bogat a fost pus aici numai pentru rima. Limba noastra contine un mare numar de rime in -at, incepand cu democrat si sfarsind cu... aceea care v-a venit in minte din primul moment. Putea deci poetul sa gaseasca aici alta rima, daca ar fi avut nevoie. De exemplu:
Ea era frumoasa, el era titrat...
cu toate ca un titlu academic nu mai insemneaza azi mare lucru.

Si parca in loc de simpatizat nu s-ar fi putut gasi altceva, echivalent?
La un bal, odata, ei s-au aranjat...
Sau, si mai bine:

La un bal, odata au pus chestiunea pe tapet.
Ea era frumoasa, el era discret...

Vad si eu ca primul vers e prea lung... dar, sa ma ierte cititorul, n-am avut intentia sa fac o noua opera de arta cu subiectul dat, ci numai sa lamuresc lucrurile.
Ramane deci bine stabilit ca daca poetul a spus despre eroul lui numai atata, ca "era bogat" - apoi a stiut el ce spune. Aceasta idee nici nu putea sa-i treaca prin minte, fara o sugestie precisa din afara, din vazduh, din ambianta impalpabila care-i alimenteaza inspiratia.
Femeia e seismograful speciei noastre. In materialul plastic al instinctelor sale, interesul speciei inregistreaza toate schimbarile pe care evolutia enigmatica a societatii umane le aduce conditiilor in care se da lupta pentru viata.
Pe vremuri, omul avea nevoie in aceasta lupta numai de brate tari, de vigoare trupeasca. Un barbat tanar si inalt, adica voinic, avea cele mai multe sanse de izbanda.
Deci: ea frumoasa si el tanar.
Astazi insa asa s-au intors lucrurile, ca voinicia nu mai ajuta la nimic. Pasiunea tinerilor de azi pentru sporturi, iscata nu se stie cum si intretinuta ocult, mi se pare numai un tertip diabolic inventat
de cei care aveau interes sa le deruteze atentia, ca sa le inlature concurenta. Caci lupta cea mare si adevarata se da astazi cu capul. Lungimea fizica a unui personagiu nu-i mai aduce absolut nici un folos in afacerile lui banesti; iar tineretea e mai degraba un indiciu de permanenta jena financiara (si femeile au cam inceput, inca de pe vremea lui Eminescu, sa miroase acest trist adevar). Alte calitati se cer omului modern. Pentru izbanda in fata vietii, el are nevoie in primul rand de siretenie, de pricepere in afaceri, adica de inteligenta practica si de experienta matura. Iar semnul concret al acestor calitati invizibile este bogatia materiala, cu tot cortegiul ei de seductiuni.
Si nu se poate spune ca femeia a tras numai cu coada ochiului la aceasta noua stare de lucruri, ci a privit-o indelung, cu ochi mari si seriosi, pana cand in inconstientul ei s-a elaborat o concluzie organica, o idee activa, care s-a imbibat in anatomia ei delicata pana in toate colturile si i-a orientat instinctul in sensul unei urgente adaptari la situatie.
Pentru o femeie onesta din toate zilele noastre, prezenta unui om bogat in anturajul ei constituie o permanenta primejdie. Simpla lui aparitie provoaca instantaneu in organismul femeii o tulburare vizibila, o excitatie de natura bine caracterizata, in privinta careia sotul legitim nu trebuie sa-si faca nici o iluzie.
Mutra unui mare bogatas e afrodiziaca. Pentru o fata inocenta de scoala, ea echivaleaza cu o lectura pornografica. Iata pentru ce suntem de parere ca o mama cu simtul raspunderii ar trebui sa-si fereasca fata de orice ocazie in care ea ar putea sa dea cu ochii pe neasteptate de un personagiu bogat - cel putin
inainte de casatorie. Fetele nu trebuie sa vada lucruri de astea... Un arhimilionar, recunoscut ca atare, nici n-ar trebui lasat sa apara pe unde sunt femei. Aparitia lui in public este un adevarat atentat la bunele moravuri. Numai cat vede un automobil de lux venind spre ea, femeia moderna isi pierde capul si se zapaceste pana intr-atata, ca poate fi calcata de el, acolo in strada...
E usor de inteles ca, in asemenea conditiuni, ceilalti muritori sunt obligati sa renunte la orice ambitie sentimentala in dragoste, multumindu-se numai cu ceea ce mai pot apuca si ei, din cand in cand, pe de laturi.
"Tineretea" si "inaltimea" fizica sunt, biologiceste, lucruri prea demodate. Femeia de azi nu se mai uita la asemenea fleacuri. Un lungan de doi metri, cand n-are decat atata, o lasa absolut rece, chiar daca s-ar sinucide de dragul ei... A iubi astazi un barbat tanar e ceva anormal, ceva impotriva naturii. E o aberatie sexuala. Numai o doamna din aristocratie isi mai poate permite, in goana dupa senzatii rare, capriciul unei astfel de perversitati. Dar o burgheza normala si serioasa, cu simturile intacte, e la adapost de asemenea surpriza... Se vede si de aici ca burghezimea e clasa care sustine cu putere stindardul moralitatii publice, conducandu-se in toate chestiunile gingase de acest fel numai dupa indicatiile naturii. Si trebuie sa adaugam cu mandrie ca, printre femeile de alte natii, romanca noastra se arata indeosebi sensibila la aceste indicatii venite din adanc.
O urmare naturala a acestei stari de lucruri e usor de intrevazut: Rasa oamenilor saraci o sa dispara de pe fata pamantului. In curand, nu se vor mai naste decat oameni bogati. Si copilul va purta, inca de la nastere, semnele si stigmatele acestei rase privilegiate: el se va naste cu un mic inceput de burta, cu o intentie de chelie in crestetul capului si cu un automobil de lux la poarta.
Ma intreb insa, ce se va intampla daca in evolutia vertiginoasa a omenirii, imprejurari viitoare, necunoscute inca, vor aduce intr-o zi la moda alte insusiri barbatesti necesare pentru lupta si izbanda... De pilda, facultatea pe care o au deja unii sectanti religiosi de a se mutila benevol, sau - mai stiu eu - o inaptitudine fireasca de a cadea in pacat, macar la zile mari...
Asa-i ca bietele femei vor trebui sa se adapteze vrand-nevrand la aceasta situatie nenorocita, adorand maine ceea ce detesta astazi, fara ca nici ele singure sa stie pentru ce?
Si parca aud de pe acum corul poetilor:
Ea era frumoasa, el era patern...
Dar cand vom ajunge aici, specia umana va fi atins de mult idealul ei ultim de purificare morala, despre care unii filozofi cred ca e insusi scopul vietii pe acest pamant - si zilele ei vor fi numarate pe degete.

Din "Scrisori fara adresa"