Triolete simboliste

Pornind din vremuri de demult
Un glas de trâmbiţă mai sună,
Şi-aşa de drag mi-e când l-ascult
Pornind din vremuri de demult.

În al vieţii trist tumult
Şi-n dragostea-mi inoportună,
Pornind din vremuri de demult,
Un glas de trâmbiţă mai sună.

*

Apocaliptica gândire
De azi e înţeleasă mâni;
Tiranilor, ce prevestire!
Le cad topuzele din mâni!

O apă-ntreaga omenire,
Nici robi de-acu şi nici stăpâni:
Apocaliptica gândire
De azi va fi-nţeleasă mâni!

poezie de Ion Luca Caragiale

Un text vechi de opt decenii si totusi atat de actual…


LICĂR DE ICOANE, testamentul politic al lui Corneliu Zelea Codreanu

Cinstiţi Români,
Domnilor şi Doamnelor,
Prea onorate familii româneşti,

Poporul român este poate singurul popor care, în toată istoria sa, n-a cunoscut păcatul robirii, încălcării sau nedreptăţirii altor popoare. Sufletul Românesc trăieşte, de veacuri, cinstit, pe aceste meleaguri dintre Nistru şi Tisa. Sub domnia cuvântătorilor partidelor, Românul de pretutindeni a sărăcit şi a îngenuncheat în faţa străinului pripăşit de curând. Rosturile mari ale Patriei sunt părăsite. Lumea noastră politicianizată nu mai vede în faţă decât interesulpartidului, pentru a cărui biruinţă sacrifică, în fiecare zi şi ceas de ceas, însuşi viitorul nostru ca neam.

Muncitorii români părăsiţi îngroaşă rândurile comuniştilor. Comunismul înseamnă anticreştinism. Comunismul pleacă de la materie şi rămâne în materie, dispreţuind valorile morale ale lumii. Comunismul, împreună cu anexele sale, luptă pentru nimicirea
neamurilor şi pentru prăbuşirea civilizaţiei creştine. Triumful mişcării comuniste la noi ar însemna: desfiinţarea Bisericii, desfiinţarea familiei, desfiinţarea proprietăţii individuale şi desfiinţarea libertăţii; într-un cuvânt deposedarea noastră de tot ceea ce formează patrimoniul moral al omenirii şi, în acelaşi timp, deposedarea de orice bunuri materiale, în favoarea profitorilor din umbră ai comunismului, evreii – iudaismul a ajuns la stăpânire în lume prin masonerie şi în Rusia prin comunism. De vor intra trupele ruseşti la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină, că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele?
Inutil a le discuta! Nu-i de ajuns să învingem comunismul. Trebuie să şi luptăm în contra partidelor oligarhice, creând organizaţii muncitoreşti naţionale care să-şi poată câştiga dreptatea în cadrul statului, nu în contra statului.

Comerţul românesc, lipsit de protecţie, îngenunchează în lupte neegale cu străinul. În cadrele armatei noastre pătrunde tot mai adânc şi tot mai sus germenul dizolvant şi corupător de conştiinţe. Ţăranul român îşi vinde produsul sub preţul de cost. Misiţii s-au înmulţit şi ne inundă. Cafenelele sunt pline de cămătari şi samsari. Ei se înmulţesc în dauna celor care muncesc. Poporul este spoliat. Românul, înglodat în datorii, a ajuns rob.
Ţara, împărţită în partide se dărâmă sub ochii noştri. Conducerea partidelor nu are nici un pic de direcţie naţionalistă, de oblăduire şi încurajare a elementului românesc, care ţine de multe secole pe umerii săi viaţa ţării. Pe deasupra milioanelor de gospodării care se distrug, deasupra milioanelor de suflete sărace care plâng, se înalţă batjocoritor palatul tâlhăresc al jefuitorului de Ţară. Cine este acesta? Este trădătorul de Neam şi de Ţară, este omul de afaceri profitor, care te-a luat în arendă, iar tu ai căzut în stăpânirea lui cu Ţara pe care ai creat-o.

O minciună sunt toate programele noi şi sistemele sociale fastuos etalate poporului dacă în spatele lor rânjeşte acelaşi suflet de tâlhari, aceeaşi lipsă de conştiinţă întru îndeplinirea datoriei, acelaşi duh de trădare faţă de tot ce-i românesc, acelaşi desfrâu, aceeaşi faptă de risipă şi de lux.
Bacşişul, mita şi hoţia au desfiinţat sănatatea morală a naţiunii române. Trăim într-o ţară care moare în fiecare zi din lipsă de ţinută morală şi de corectitudine interioară.

Străinii ne-au copleşit.

Pământul nostru a fost pământul năvălirilor. El însă n-a cunoscut niciodată vreo armată care să fi ajuns la formidabilul număr al străinilor de azi. Năvălirile treceau peste noi mai departe; năvălitorii de azi nu mai pleacă. Se stabilesc aici pe pământul nostru într-un număr neîntâlnit până astăzi şi se prind ca râia în trupul pământului şi al Naţiei. Fireşte, nu interesează numai numărul în sine, cantitatea, ci şi calitatea celor cari îi reprezintă şi mai ales interesează poziţiile pe care le ocupă în structura funcţională a unui stat şi în viaţa, sub toate formele, a unei naţiuni. Şi poate nu e bine zis năvală, căci aceasta presupune ideea de violenţă, de curaj moral şi fizic. Infiltraţia este termenul cel mai potrivit, pentru că cuprinde mai mult ideea de strecurare pe nesimţite, strecurarea laşe şi perfidă. Căci nu e puţin lucru să răpeşti pământul şi avuţiile unui neam, fără ca măcar să-ţi fi justificat prin luptă, prin înfruntarea riscului, printr-o mare jertfă, cucerirea făcută. Atacul asupra clasei de mijloc româneşti a fost dat cu precizia pe care o întâlnim numai la unele insecte de pradă care, pentru a-şi paraliza adversarul îl împung cu acul în şira spinării. Nu se putea un loc mai bine ales. Clasa de mijloc atacată cu succes, înseamnă spargerea în două a neamului românesc. E singura clasă care are un dublu contact: în jos cu cea ţărănească pe care stă suprapusă, exercitând asupra ei o putere de autoritate şi prin
starea economică mai bună şi prin aceea de cultură; în sus cu cea conducătoare, pe care o susţine pe umerii ei. Atacul reuşit asupra clasei de mijloc, adică nimicirea ei, atrage după
sine, ca o consecinţă fatală, fără efort din partea atacatorului: a) năruirea clasei conducătoare; b) imposibilitatea refacerii ei; c) zăpăcirea şi îndobitocirea, înfrângerea şi robirea clasei ţărăneşti. Iar moartea, pieirea poporului românesc nu înseamnă moartea celui din urmă Român, după cum îşi imaginează unii. Moartea aceasta însemnează, viaţă în sclavie, reducerea la starea de viaţă de rob… O populaţie se înmulţeşte şi se dezvoltă în limita mijloacelor de subzistenţă de care dispune. Cu cât aceste mijloace sunt mai puţine, cu atât mai puţine vor fi posibilităţile de creştere şi de dezvoltare a populaţiei respective şi invers. Aşadar, trecerea bogăţiilor din mâinile Românilor în mâinile străinilor nu însemnează numai aservirea economică a Românilor, şi nu numai aservirea politică – pentru că cine nu are libertate economică nu are libertate politică – ci însemnează şi că în măsura în care ne dispar mijloacele de subzistenţă, în aceeaşi măsură, noi Românii ne vom stinge de pe pământul nostru.

Presa înstrăinată ne otrăveşte

Poporul Român n-a cunoscut decât lupta dreaptă. În contra noilor arme de luptă şi distrugere – viclenia şi perfidia – el s-a găsit dezarmat. În presa ostilă neamului – focar de infecţie morală, de otrăvire şi zăpăcire a Românilor – ura împotriva Românilor e binecuvântată. E susţinută; se face apel la ea. Când e vorba însă ca Românii să-şi apere drepturile lor încălcate, acţiunea lor este etichetată drept ură şi ura devine un semn al barbariei, un sentiment înjositor pe care nimic nu se poate clădi.
Ori de câte ori naţia românească a fost ameninţată în existenţa ei, această presă a susţinut tezele care conveneau mai bine duşmanilor noştri. După cum urmărind evenimentele, uşor se poate vedea că aceleaşi teze au fost combătute cu înverşunare, ori de câte ori ele erau în favoarea unei mişcări de renaştere românească.
Libertatea aşa de mult contestată mişcării naţionale, era ridicată la rang de dogmă întru cât ea trebuia să servească cauzei nimicirii noastre. La adăpostul ei, presa aceasta atacă ideea religioasă la Români, slăbindu-le astfel rezistenţa morală şi răpindu-le contactul cu Dumnezeu.
Presa aceasta împrăştie teorii antinaţionale slăbindu-le credinţa în Naţiune şi rupându-i de pământul Ţării, de dragostea pentru acel pământ care, în toate timpurile, a fost îndemn la luptă şi sacrificii.
Presa aceasta prezintă fals interesele noastre româneşti, desorientând şi îndreptând pe Români pe linii opuse intereselor naţionale.
Presa aceasta înalţă mediocrităţile şi oamenii capabili de corupţiune pentru ca străinul să-şi poată face interesele lui, şi coboară valorile morale care nu nu se vor preta a face servicii intereselor acestuia.
Presa aceasta otrăveşte sufletul Neamului, dând zilnic şi systematic publicitate crimelor senzaţionale, legăturilor imorale, avorturilor, aventurilor.
Presa aceasta omoară adevărul şi slujeşte minciuna, cu perseverenţă diabolică, întrebuinţează calomnia ca armă de distrugere a luptătorilor Români.
De aceea un Român trebuie să fie atent când citeşte o foaie, stand în gardă faţă de fiecare cuvânt, care nu e la întâmplare aruncat, şi căutând a descifra planul cu care el a fost scris.
Totul se reduce la cunoaşterea inamicului şi, în momentul în care, noi Românii, îl vom cunoaşte, îl vom învinge.

Politicianismul ne omoară.

Există o concordanţă perfectă între politica externă şi politica internă românească, pornind amundouă din acelaş fond de ură împotriva ideii naţionale şi a creştinătăţii. Iar ruperea legăturilor cu cerul şi cu pământul – prin împrăştierea pe scară întinsă a teoriilor ateiste – introducerea certurilor şi luptelor fratricide, introducerea imoralităţii şi a desfrâului, constrângerea materială prin limitarea la maximum a mijloacelor de subzistenţă, otrăvirea fizică, beţia, toate acestea nimicesc o naţie mai rău decât dacă ai bate-o cu mii de tunuri sau cu mii de aeroplane. Şi, toate acestea sunt cauzate de otrava
politicianistă.
Tot ce fac politicianii români fac pe carnea, pe sângele şi pe răspunderea noastră. Este îngrozitor ca faptele şi atitudinile lor de astăzi să atragă o mare răspundere pe umerii generaţiei noastre.
Toţi cei ce se găsesc pe linia destinului şi a istoriei naţionale au datoria să ceară şi să impună scoaterea politicii româneşti de sub influenţa şi comanda coaliţiei oamenilor cu păcate faţă de neam.
România trebuie să fie condusă de Români. Numai o naţie românească puternică şi stăpână va putea rezolva toate problemele româneşti. O conducere românească României, o legiferare românească, legi de protecţie a elementului românesc!

E ceasul să punem temeliile unei epoci noi. O epocă de întoarcere la realităţile naţionale, dând naţiunii înţelesul ei real de societate naturală, a unor indivizi de aceeaşi rasă, iar nu în sensul naţionalităţii juridice a cetăţeanului, care permite transformarea automată în români, a maselor de străini năvăliţi la noi pentru a ne cuceri şi oprima.
E ceasul să se înalţe din temelii un Stat nou, etnic, naţional, întemeiat pe primatul culturii naţionale, pe primatul familiei şi pe primatul corporaţiilor muncitoare.
Despoliticianizarea Ţării este o poruncă a vremii. În locul partidelor mereu aplecate străinilor, politica de neatârnare şi încurajare a Românismului susţinător de Ţară.

Români,
Un singur glas trebuie să ascultaţi, tainic şi nepătruns ca Dumnezeu: chemarea Patriei. Acest glas să-l audă toată suflarea voastră. Lui să vă supuneţi într-un suflet.
Un Stat nou cu oameni cu păcate vechi nu se poate concepe. Statul este o simplă haină care îmbracă trupul Naţiunii. Putem face o haină nouă, luxoasă, scumpă, dar ea nu va fi de nici un folos dacă va îmbrăca un trup istovit, distrus de cangrene morale şi fizice.
Mişcarea noastră nu poate birui decât odată cu desăvârşirea unui proces interior de conştiinţă a Naţiunii Române. Când acest proces va cuprinde majoritatea Românilor şi se va desăvârşi, biruinţa va veni automat!
Ne trebuie omul de credinţă, omul viteaz, omul de jertfă, omul corect. Corect în raport cu el, corect în raport cu lumea, în raport cu Ţara sa, în raport cu Dumnezeu. Cea dintâi a noastră revoluţie morală în viaţa publică sau privată trebuie să fie aceea de a ne învăţa să nu mai câştigăm nimic din tragerea pe sfoară a altui om.
Nici un drept nu putem avea, nici o critică sau înfierare a politicianismului incorect nu putem face, dacă noi înşine nu suntem corecţi.
Noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul Naţiunii, a unui proces de perfecţiune omenească.
Caracteristica noilor forme statale din lume nu stă atât în forma statului, cât stă în contribuţia naţiunei la crearea acestor forme de stat. Nu are importanţă mecanica statului pe cât are în aceste schimbări voinţa naţiunei. Aceiaşi stare de înaltă conştiinţă, aceiaşi stare de elan la care se poate ridica un neam chemat să-şi hotărască propria soartă.
La acest mare examen, la acest concurs care se dă între naţiile lumei, se apreciază nu formarea şi înfăţişarea noastră a statului, ci capacitatea de conştiinţă şi demnitatea naţiunei.

Omul nou sau Naţiunea înnoită presupune o mare înnoire sufletească, o mare revoluţie sufletească a Poporului întreg, adică o împotrivire direcţiei spirituale de astăzi şi o ofensivă categorică în contra acestei direcţii.

Poporul Român nu are nevoie de un mare om politic, aşa cum greşit se crede, ci de un mare educator şi conducător, care să biruiască puterile răului şi să zdrobească tagma celor răi. Pentru aceasta însă, el va trebui să biruiască mai întâi răul din el şi dintr-ai lui.
Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe. Pentru că aşa cum sunt astăzi oamenii crescuţi de politicianism vor compromite cele mai strălucite programe.
Deci nu programe ne trebuie, ci oameni, oameni noi.
Să vă pregătiţi temeinic nu atât mintea, cât sufletul; pentru că filosofi avem destui, dar ce folos că ei sunt laşi, fără caracter, fără suflet, sau mai bine zis cu suflete pierdute.
Caracteristica timpului nostru: ne ocupăm cu lupta dintre noi şi alţi oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt şi poftele firii noastre pământeşti. Ne ocupăm şi ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva păcatului.
Ne desolidarizăm de o mentalitate atotstăpânitoare peste veac şi peste lume.
Ucidem în noi o lume pentru a înălţa o alta, înaltă până la cer: domnia absolută a materiei răsturnată, pentru a fi înlocuită cu domnia spiritului, a valorilor morale.
Nu negăm şi nu vom nega existenţa, rostul şi necesitatea materiei în lume, dar negăm şi vom nega de-a-pururi dreptul stăpânirii ei absolute.

În acest om nou, trebui să învieze toate virtuţile sufletului omenesc. Toate virtuţile rasei noastre. În acest om nou trebui distruse toate pornirile spre rău. În acest tip de erou – erou în sens războinic, pentru ca să poată prin luptă să-şi impună puterea; erou în sens social, incapabil după victorie de a exploata munca altuia; erou al muncii, uriaşul creator prin muncă al Ţării sale – trebuie să fie concentrat tot ce a putut strânge mai bun în timpul miilor de ani Poporul Român.
Pe acest om se va baza Statul cel nou, România de mâine, ceasul învierii noastre ca Neam. Această mare înviere, de la sine, va crea o ofensivă a poporului în toate domeniile.
Această ofensivă, ajutată şi susţinută de legi, va repune pe Român în drepturile lui de care a fost deposedat an cu an, într-o mie de ani, cu nedreptate şi silnicie.
E ceasul să se desfiinţeze tot ce e parazitism pe trupul istovit al Ţării; să se răscolească, să se organizeze şi să se stimuleze toate energiile creatoare ale Neamului, să se facă dreptate Românului în propria sa Ţară.
Programul este: Să dăm tot ce avem pentru Neamul nostru, luptând din toate puterile împotriva acelora ce-l fură, exploatează şi dezonorează, ameninţându-i existenţa.

Trăiţi ca fraţii între voi: UNIRE, unire şi iar unire. Sacrifică tot, calcă-te pe tine în picioare, cu toate poftele şi egoismul din tine, pentru această unire. Ea, UNITATEA, ne va da biruinţa.

Nu-ţi vorbi de rău camarazii. Nu-i pârâ. Nu şopti la ureche, nu primi să ţi se şoptească. În SINGURĂTATEA TA, roagă-te lui Dumnezeu, în numele morţilor noştri, pentru ca să ne ajute să suferim toate loviturile, până la capătul suferinţelor şi până la marea Înviere şi biruinţă.

În societate veţi face şcoală de educaţie cu toţi cei pe care îi veţi întâlni mai puţin pregătiţi decât voi asupra următoarelor: a fi drept cu toată lumea, respect pentru cei ce s-au jertfit. Purtarea voastră: pretutindeni, în orice împrejurare, să fie un adevărat model. Aşează un lucru la locul său, chiar dacă nu e sarcina ta a o face, ridică o hârtie, ajută un camarad. Nu zice ca leneşul <>. Fă cât poţi, fă tot, fă mereu, observă tot din jurul tău, judecă tot, acţionează cu repeziciune. Inteligent şi viu ca un şarpe.

Războaiele se câştigă de aceia care au ştiut să atragă din văzduh, din ceruri, forţele misterioase ale lumii nevăzute şi să-şi asigure concursul acestor forţe. Forţele acestea misterioase sunt sufletele morţilor, sufletele strămoşilor noştri, care au fost şi ei odată legaţi de glia, de brazdele noastre, care au murit pentru apărarea acestui pământ şi care sunt şi azi legate de el prin amintirea traiului lor aici şi prin noi, copiii, nepoţii şi strănepoţii lor. Dar mai presus de sufletele morţilor stă Dumnezeu. Odată aceste forţe atrase, ele vin în balanţa ta, te apără, îţi dau curaj, voinţă în toate elementele necesare victoriei şi te fac să învingi. Introduc panică şi groază în duşmani, le paralizează activitatea. În ultimă analiză, biruinţele nu depind de pregătirea materială, de forţele materiale ale beligeranţilor, ci de puterea lor de-a-şi asigura concursul puterilor spirituale. Astfel se explică, din istoria noastră, biruinţele miraculoase ale unor puteri materialiceşte cu desăvârşire inferioare.
Cum se poate asigura concursul acestor forţe?
1) prin dreptatea şi moralitatea cauzei tale;
2) prin apelul frecvent, insistent, la ele.
Cheamă-le, atrage-le cu puterea sufletului tău şi ele vor veni. Puterea de atracţie este cu atât mai mare, cu cât apelul, rugăciunea, se face în comun de către mai mulţi.

Române, Fii disciplinat, căci numai aşa vei învinge.
Disciplina este o îngrădire a noastră fie pentru a ne conforma unor norme etice de viaţă, fie pentru a ne conforma voinţei unui şef. În cazul întâi o practicăm pentru a urca pe înălţimile vieţii, în cazul al doilea pentru a obţine succesul în luptă.
Pot fi o sută de oameni care se iubesc între ei ca fraţii. Dar în faţa unei acţiuni, e posibil ca fiecare să aibă câte o părere. O sută de păreri nu vor birui niciodată. Dragostea singură nu-i va putea face biruitori. Este nevoie de disciplină. Să-şi însuşească toţi o singură părere, aceea a celui mai experimentat dintre ei, a şefului.
Disciplina este chezăşia biruinţei pentru că ea asigură unitatea efortului. Sunt greutăţi pe care numai un neam întreg, unit, ascultând de o singură comandă, le poate birui. Iar dacă, întru tot adevărul, disciplina este o renunţare, o jertfă, ea nu înjoseşte pe nimeni. Pentru că orice jertfă înalţă, nu coboară.

Munceşte, munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata muncii să-ţi fie nu câştigul, ci bucuria că ai pus o cărămidă la înflorirea României. Vorbeşte puţin, vorbeşte ce trebuie, vorbeşte când trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu făptuieşte, lasă-i pe alţii să vorbească. Trebuie să devii altul. Un erou. Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa. Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine cazi luptând pe drumul onoarei

Orice muncă e onorabilă de la măturător de stradă, la plugar, muncitor etc. Nu e onorabilă haimanaua, omul fără căpătâi, beţivul, coada satelor şi a oraşelor, pleava. Ne trebuie în primul rând curajul de a sfărâma mentalitatea în care creştem noi, mentalitatea care face pe tânărul intelectual să-i fie ruşine, de a doua zi, după ce a devenit student, să mai ducă un pachet în mână pe stradă. Căci nu avem nici un prieten. Nici o mână sinceră de ajutor nu se zăreşte de nicăieri întinsă către noi. Cele pe care le vedeţi, care încearcă să ne ademenească şi să ne cumpere, apropiindu-se binevoitoare, sunt mâini vrăjmaşe.
Păziţi-vă pe voi şi copiii de azi şi de mâine ai Neamului Românesc şi ai oricărui Neam din lume, de această racilă îngrozitoare: mişelia. Învăţaţi-i pe copiii voştri să nu întrebuinţeze mişelia nici în contra prietenului şi nici în contra celui mai mare duşman al lor. Nici în contra mişelului şi a armelor lui mişeleşti să nu întrebuinţeze mişelia, pentru că, de vor învinge, nu va fi decât un schimb de persoane. Mişelia va rămâne neschimbată. Mişelia învinsului va fi înlocuită cu mişelia învingătorului. În esenţă, aceeaşi mişelie va stăpâni peste lume. Întunericul mişeliei din lume nu poate fi alungat prin alt întunerec, ci numai prin lumina pe care o aduce sufletul viteazului, plin de caracter şi de onoare.

Crede în Dumnezeu şi roagă-te Lui. Şi închină-te pentru cei morţi care veghează asupra noastră. Clocoteşte ura în jurul vostru ca marea în jurul unei insule de piatră. Vi se vor întinde paharele de ademenire, politicianismul, prin miile de mijloace, va voi să vă facă trădători, vor curge cuvintele mieroase şi promisiunile, minciunile, calomniile. Vor încerca dezbinarea voastră, vor curge deopotrivă asupra voastră ameninţările şi ura. Veţi fi prigoniţi. Veţi simţi amarul nedreptăţilor. Eu vă strig: nu vă lăsaţi!

Fragment din LICĂR DE ICOANE, testamentul politic al lui Corneliu Zelea Codreanu, cu înseşi cuvintele acestuia, prin asamblare logică de idei citate – pentru fluidizarea lecturii, fără ghilimele – din scrierile sale, redactat de Radu Mihai Crişan, doctor în economie.

http://dralinpopescu.ro

Anul 1840, Grigore Alexandrescu (una dintre poeziile pentru care a fost intemnitat)

Să stăpânim durerea care pe om supune;
Să așteptăm în pace al soartei ajutor;
Căci cine știe oare, și cine îmi va spune
Ce-o să aducă ziua și anul viitor?

Mâine, poimâine, poate, soarele fericirii
Se va arăta vesel pe orizont senin;
Binele ades vine pe urmele mâhnirii,
Și o zâmbire dulce după-un amar suspin.

Așa zice tot omul ce-n viitor trăiește,
Așa zicea odată copilăria mea;
Și un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește;
Și ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia.

Puține-aș vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,
Zile ce-n veșnicie și-iau repedele zbor;
Puține suvenire din ele am plăcute:
A fost numai-n durere varietatea lor!

Dar pe tine, an tânăr, te văz cu mulțumire!
Pe tine te dorește tot neamul omenesc!
Și eu sunt mică parte din trista omenire,
Și eu a ta sosire cu lumea o slăvesc!

Când se născu copilul ce s-aștepta să vie,
Ca să ridice iarăși pe omul cel căzut,
Un bătrân îl luă în brațe, strigând cu bucurie:
"Sloboade-mă, stăpâne, fiindcă l-am văzut."

Astfel drepții ar zice, de ar vedea-mplinite
Câte într-al tău nume ne sunt făgăduite.
O, an prezis atâta, măreț reformator!
Începi, prefă, răstoarnă și îmbunătățează,
Arată semn acelor ce nu voiesc să crează;
Adu fără zăbavă o turmă ș-un păstor.

A lumii temelie se mișcă, se clătește,
Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit;
Un duh fierbe în lume, și omul ce gândește
Aleargă către tine, căci vremea a sosit!

Ici umbre de noroade le vezi ocârmuite
De umbra unor pravili călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnați pitici.
Oricare sentimente înalte, generoase,
Ne par ca niște basme de povestit, frumoase,
Și tot entuziasmul izvor de idei mici.

Politica adâncă stă în fanfaronadă,
Și știința vieții în egoism cumplit;
De-a omului mărire nimic nu dă dovadă,
Și numai despotismul e bine întărit.

An nou! Aștept minunea-ți ca o cerească lege;
Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege
Va fi tot ca păstorii de care-avem destui,
Atunci... lasă în starea-i bătrâna tiranie,
La darurile tale eu nu simt bucurie,
De-mbunătățiri rele cât vrei suntem sătui.

Ce bine va aduce o astfel de schimbare?
Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare,
Care să arză globul ș-ai lui locuitori?
Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită,
Să știe de ce mână va fi măcelărită
Și dacă are unul sau mulți apăsători?

Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine:
Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc:
Dacă numai asupra-mi nu poți s-aduci vreun bine,
Eu râz de-a mea durere și o disprețuiesc.

După suferiri multe inima se-mpietrește;
Lanțul ce-n veci ne-apasă uităm cât e de greu;
Răul se face fire, simțirea amorțește
Și trăiesc în durere ca-n elementul meu.

Dar aș vrea să văz ziua pământului vestită,
Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat,
Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită,
Că lumea moștenire-ntâmplărilor s-a dat!

Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,
Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormânt,
Dac-a vieții-mi triste făclie osândită
S-o-ntuneca, s-ar stinge de-al patimilor vânt,

Pe aripile morții celei mântuitoare,
Voi părăsi locașul unde-am nădăjduit;
Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are,
Și a mea pomenire acelor ce-am iubit.

Si o fabula a lui Grigore Alexandrescu pentru care a fost inchis.


Lebada si puii corbului

Lebada odata-aflase
(Însa cum se întâmplase,
Nu pot sa va dau cuvânt)
Cum ca într-un colt de lume,
Într-un loc cu mare nume,
Si pe un frumos pamânt,

Niste pasari osândite,
Corbi de câtiva ani numite,
În primejdie traiesc.
Lebedele au din fire
O ciudata presimtire,
Care este dar ceresc.

Asa, sa le izbaveasca,
Cu o râvna parinteasca,
Ea pleca pâna în zori.
Ajungând într-o livede,
În culcus de vulpe vede
Pui de corb nezburatori,

Care într-o vizuina
Petrecea ca în gradina,
De-a lor soarta multumiti.
Pasarea cea alba-ndata
Catre dânsii se arata,
Zice: “Puilor iubiti!

Soarta voastra e de mila:
Spuneti cum pe voi în sila
Aici vulpea v-a adus?”
Corbuletii în mirare
Raspund iute, râzând tare:
“Noi de voie ne-am supus.

Vulpe ce e, nu stim spune,
Decât ca naravuri bune
Acea dama arata:
Ca avea coada pe spate,
C-al ei par în galben bate
Si ca ochi luciosi purta.

Ea când ne-a luat de-acasa,
Ne-a spus ca la a sa masa
Are feluri de mâncari,
Ca e print de dobitoace,
Ca pe noi va a ne face
Sa ajungem la mari stari.

Ne-a mai spus ca ne e ruda,
Ca din vârsta cea mai cruda
Neamul nostru l-a iubit.
Ea, ca si al nostru tata,
Ca ne tragem ne arata
Din vultůrul cel slavit.

Si adesea ne vorbeste
Ca din suflet se sileste
A ne da slava dintâi.”
Lebada striga cu jale:
Sunteti pe a mortii cale,
O, voi ai corbului fii!

Dar al vostru sec parinte
Cum nu si-a adus aminte
Ceea ce i s-a-ntâmplat,
Când îsi parasi locasul
Si din gura lasa casul,
Iar de vulpe înselat?”

Puii nebagând-o-n seama:
“Cale buna, -i zic, madama,
Noi nu stim ce ne vorbesti.
Si prin astfel de cuvinte,
Sa ne scoti acum din minte
Cam degeaba te silesti.”

“Eu ma duc, lebada zise,
Însa voua va sunt scrise
Multe rele sa rabdati;
Caci prostia-va cea mare,
Ca s-a penii-ntunecare,
Nu se poate s-o spalati.”