Subiect: Proprietate
As dori sa aflu cat mai multe exemple concrete despre ce anume putem considera ca PROPRIETATE.

Proprietatea l-a însoţit pe om din zorile civilizaţiei. El este singura fiinţă care, dotată cu raţiune, a pus stăpânire nu numai pe mediul său natural, ci şi pe celelalte fiinţe. Asupra a tot ce-l înconjoară, asupra a tot ce descoperă s-a declarat stăpân şi aplică sau cere aplicarea faţă de alţi semeni a normelor sociale prin intermediul puterii, la început a comunităţilor obşteşti, mai apoi a statului.
În diferitele stadii ale dezvoltării societăţii omeneşti a existat preocuparea de a justifica instituţia proprietăţii, toate curentele, toate concepţiile au rămas unanime în a susţine importanţa şi necesitatea ei, însă, din interese care nu fac obiectul lucrării de faţă, preocupările au diferit în privinţa originii şi a scopurilor sale.
Proprietatea este privită în dubla ei accepţiune: economică şi juridică. Privită ca o categorie economică proprietatea a existat de-a lungul societăţii omeneşti, producerea şi procurarea de bunuri necesare traiului este o premisă indispensabilă pentru viaţa socială şi, ca atare, proprietatea este strâns legată de sfera producţiei de bunuri materiale şi de culegerea roadelor acestei activităţi.
Proprietatea este apreciată ca fiind o categorie economică, spre deosebire de care, dreptul de proprietate este o categorie juridică şi se distinge prin apropriere, însuşire a unui bun, iar titularul este îndreptăţit să-şi exercite prerogativele dreptului său prin putere proprie şi în interes propriu, respectând limitele impuse de lege, cu îndreptăţirea de a pretinde tuturor celorlalţi erga omnes de a se abţine de la orice acte care să fie de natură a stânjeni acest drept. Sensul juridic este îmbinat cu cel economic, pentru că totalitatea relaţiilor economice dintre oameni sunt în acelaşi timp şi relaţii juridice, pe care aceştia le au între ei în legătură cu bunurile.
În ambele sale accepţiuni, proprietatea creează accesul suprem al omului la aproprierea bunurilor naturale sau a celor care sunt rezultatul activităţii umane desfăşurate în sfera producţiei de bunuri materiale şi spirituale. Această însuşire operează fie individual, fie colectiv.

2. Noţiunea dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate este strâns legat de patrimoniu şi în doctrina română s-a considerat că este strâns legat de persoana titularului. Noţiunea dreptului de proprietate este dată de art. 480 Cod civil român, după modelul său francez de la 1804. Pe bună dreptate ea este considerată de cunoscuţi autori de specialitate ca fiind incompletă.
În doctrina franceză este cunoscută definiţia dată, după art. 544 din Codul civil francez, de Colin şi Capitant: “Proprietatea poate fi definită ca dreptul de a folosi un lucru şi de a scoate din el toată utilitatea de care el este susceptibil s-o procure în chip exclusiv şi perpetuu”.1 Redactarea textului francez, care prevede că este un drept de o manieră mai mult decât absolută, este considerată ca o definiţie celebră, transpusă în concepţia individualistă a dreptului român, însă în realitate folosinţa şi dispoziţia nu sunt întrutotul absolute. De aceea, este preferată definiţia dată mai sus.
2.La civiliştii români din perioada interbelică, sesizându-se imperfecţiunea faimoasei formulări din Codul Napoleon, este definită proprietatea ca un drept real asupra unui lucru, în virtutea căruia lucrul se află supus în mod exclusiv şi perpetuu puterii unei persoane sau a celor ce îl dobândesc de la ea, şi care se manifestă prin facultatea de a se servi, a se bucura şi a dispune în mod liber de acel bun. 3
În dreptul francez actual se reţine o definiţie sintetică a proprietăţii, care este: “dreptul în temeiul căruia un lucru este supus în mod absolut şi exclusiv voinţei şi activităţii unei persoane”. Sunt şi autori români care au acceptat această definiţie, în care se observă că nu este necesară includerea caracterului absolut, exclusiv şi perpetuu. Astfel, el este formulat ca fiind un drept real, potrivit căruia titularul se poate bucura şi poate dispune de lucrul său în condiţiile legii, cu respectul drepturilor omului.4 Din această definiţie s-ar deduce şi caracterul absolut. Este o încercare a autorului de a da o definiţie de integrare într-un context
mai larg al tendinţei întregii noastre legislaţii. Chiar dacă conţine o temerară anticipare, în definiţia care se dă acestui drept este necesar să se valorifice tradiţia noastră juridică şi să se ţină seama de textele în vigoare ale Codului civil. Cel puţin sub aspectul definiţiei şi al caracterelor sale, dreptul de proprietate privată, aşa cum este reglementat de Constituţie şi de Codul civil, corespunde standardelor de punere în acord cu legislaţiile altor state cu tradiţii în economia liberă şi proteguirea corespunzătoare a acestui drept. În configuraţia actuală, art. 41 din Constituţie impune o serie de sarcini proprietarului, apoi concesionarului, care au recunoscut atributele de folosinţă şi posesie, precum şi dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzul, uzufructul, abitaţia, locaţia, superficia) al cărui titular exercită o parte din prerogativele titularului dreptului de proprietate.
Pornind de la conţinutul său juridic şi apreciind în raport de poziţia specifică a proprietarului, dreptul de proprietate se defineşte ca fiind acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare. Este definiţia cea mai completă împărtăşită în doctrina română şi este pusă în legătură cu natura subiectivă a dreptului de proprietate.5 Exercitarea lui este realizată prin concordanţa care trebuie să existe între capacitatea juridică şi dreptul subiectiv.
Definiţia este grevată pe prevederile art. 480 C.civ. pe care o putem aprecia ca o definiţie normativă, inspirară din modelul său francez care defineşte dreptul de proprietate având în vedere atributele juridice care alcătuiesc conţinutul său juridic.
Astfel, art. 480 C.civil prevede: “Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un bun în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”. Definiţia reţinută mai sus porneşte de la ideea că textul art. 480 C.civil dă o definiţie departe de a fi completă. De aceea, în definirea proprietăţii trebuie să se pornescă de la conţinutul juridic al dreptului de proprietate, alcătuit din prerogativele (atributele) recunoscute de lege proprietarului. Sunt numeroase situaţiile când o parte a acestor atribute sau chiar toate sunt exercitate de o altă persoană decât proprietarul, pe temeiul unui drept real, derivat din dreptul de proprietate. Aşa este, de pildă, uzufructuarul, căruia îi sunt recunoscute asupra bunului obiect al uzufructului atributele de posesie şi folosinţă, sau superficiarul, care, mai mult decât atât, poate exercita pe lângă posesie şi folosinţă şi atribute de dispoziţie materială şi juridică.
La întrebarea prin ce se deosebeşte proprietarul de alte persoane titulare ale dezmembrămintelor proprietăţii care exercită unele din atributele aparţinând proprietarului, se dă răspunsul că titularul dreptului de proprietate exercită atributele acesteia în putere proprie şi în interes propriu. În putere proprie, are sensul că nu este subordonat juridic nimănui, cu excepţia legii, toţi ceilalţi titulari de drepturi reale fiind obligaţi să ţină seama de aceasta. În interes propriu, are sensul că exercitarea dreptului de proprietate se face în exclusivitate în scopul satisfacerii intereselor proprii, fără obligaţii faţă de alte persoane.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate reprezintă mijloace juridice de exercitare a dreptului de proprietate prin intermediul altor persoane. Existenţa şi exercitarea lor explică polivalenţa acestui drept şi a prerogativelor sale, decizia proprietarului exprimă în ultimă instanţă modalitatea în care el a găsit să-şi exercite dreptul de proprietate până la limitările date de lege.
Definiţia dată duce la concluzia exercitării celor trei atribute, în putere proprie şi în interes propriu, fie că ele sunt exercitate nemijlocit, fie că sunt exercitate prin intermediul persoanelor în favoarea cărora s-au constituit anumite drepturi reale (uzufruct, locaţie, superficie, etc)

Buna ziua,
Proprietatea desemnează acele lucruri care sunt recunoscute ca fiind în posesia unei persoane sau a unui grup. Atunci când se vorbeşte despre conceptul de proprietate se face o distincţie între bunuri private şi bunuri publice. Conceptul de proprietate descrie pe de o parte relaţia dintre o persoană şi un obiect, pe de altă parte reprezintă o relaţie socială între persoane bazată pe mecanisme sociale de reglementare a drepturilor de proprietate.

Aveti in cursul de drepturi reale,o definitie fff buna ,accesati cursurile lui d-l prof.
Francisc DeaK Univ BUc,sau L Pop UBB Cluj ,sau St Carpenaru,sau ......
www.referate.ro !!!!!

+ Multumesc, abordarea teoretica este un plus pe care l-am primit. Am facut o prima lectura, este un univers. Am vazut si art. 544

Dictionnaire juridique -

Au plan juridique "la propriete" est le droit de jouir et disposer des choses de la maniere la plus absolue " (article 544 du Code civil). Ce droit s'applique aux biens de toute nature, aux meubles comme aux immeubles.
Ce droit comprend celui d'user de la chose, d'en remettre l'usage a  une personne, le droit de la modifier, de la detruire ou d'en disposer. L'action tendant a l''action qui est introduite devant un tribunal a l''effet de faire reconnaitre son droit a la propriete lorsque ce droit est denie par un tiers, se nomme une "action en revendication".
+( la propriete industrielle, litteraire, artistique, comerciale)...

ultima data editat de peraspera pe data de Sambata, 10 Octombrie 2009, 16:31