|
offline
Data inregistrarii: |
În anii ‘90 psihologul K. Anders Ericsson a efectuat un studiu la Academia de Muzică din Berlin. El a împărțit violoniștii școlii în trei grupuri. În primul au fost introduse “starurile”, studenții cu potențial de a deveni soliști world-class. În al doilea grup au fost introduși studenții considerați buni, iar în alt treilea cei care nu aveau potențial de a interpreta profesionist, care intenționau să devină profesori de muzică în școlile publice. Toți au fost întrebați același lucru: în timpul întregii cariere, de când ai pus mâna prima dată pe vioară, câte ore ai exersat? Toți au început să cânte la aceeași vârstă, 5 ani. În primii ani exersau 2-3 ore pe săptămână. Diferențele dintre ei au început să se vadă de la vârsta de 8 ani, când cei mai buni au început să exerseze mai mult decât toți ceilalți: 6 ore pe săptămână la 9 ani, 8 la 12 ani, 16 la 14 ani, crescând frecvența până la vârsta curentă, ajungând la peste 30 de ore pe săptămână. De fapt, până la vârsta de 20 de ani toți cei foarte buni ajunseseră să aibă 10 000 de ore de exercițiu. În același timp, studenții buni aveau 8 000 de ore iar cei mai slabi 4 000. Studiul a fost repetat și la pianiști, cu rezultate similare. Lucrul care uimește la studiul lui Ericsson este că nu au reușit să găsească niciun talent nativ care să fie în “top” fără să exerseze la fel de mult ca ceilalți, sau unul foarte muncitor dar cu mai puțin talent, care să nu fie între primii. Concluzia? În momentul în care o persoană are suficiente abilități să fie admisă într-un grup în care predomină o anumită preocupare (muzică, știință, sport), singurul lucru care diferențiază colegii între ei este cât de mult timp investesc exersând. Cei din top nu sunt pur și simplu mai harnici decât colegii lor. Sunt cu mult mai harnici. Dovada acestei aserțiuni o reprezintă un studiu făcut de Harvard privind evoluția profesională a absolvenților săi care fuseseră admiși “în afara” sistemului de admitere. Aceștia intraseră la prestigioasa universitate cu ajutorul burselor pentru minorități și aflați în competiție directă cu colegii lor nu ar fi fost primiți ca studenți. Rezultatul studiului a fost, după cum bănuiți deja, că acești “tolerați” aveau cariere exact la fel ca ceilalți colegi ai lor, care erau mai inteligenți, mai preocupați de studii și cu note mai bune. Diferența dintre a fi bun profesionist sau nu o face calitatea educației primite și nu abilitățile native ale posesorului. Până în momentul în care au atins succesul pe care-l cunoaștem Mozart acumulase deja 10 000 de ore (a început să compună de la 6 ani însă opere valoroase de la 21), Beatles același număr de ore în episoadele din Berlin – unde cântau într-un club timp de o săptămână câte 8 (opt) ore pe noapte. Bill Joy acumulase același număr de ore ca urmare a faptului că găsise un bug în softul care i-ar fi permis în mod normal să folosească computerul doar câteva minute pe zi – el reușea să prindă nopți întregi și Gates care a avut la fel șansa aproape unică de a avea acces practic nelimitat la computere pe vremea când o oră de folosire costa câteva zeci de dolari. Din “Outliers – The Story of Success” – Malcolm Gladwell” |
|
|
|
offline
Data inregistrarii: |
Haideti sa vorbim si de "ai nostri"...
Mozart compune un menuet la 5 ani, George Enescu compune tot la 5 ani "Pamantul romanesc", iar la 11 ani, se remarca printr-o valoroasa activitate de compozitor. George Enescu a afirmat deseori: "În muzica este nevoie de talent cam 30%, restul de 70% este munca". Asadar, talentul si munca se completeaza, procentele nefiind stabile, dar prin acel "30% talent" se intelege inzestrarea nativa, care reprezinta un procent mult mai mic decat munca (70%). Pe de alta parte, Constantin Dobrogeanu-Gherea defineste notiunile de munca exercitiu si munca creatoare: "După cum în învățarea unei lecții pe de rost e cheltuită exclusiv munca intelectuală automatică munca-exercițiu, tot așa în artă, în opera adevărată artistică, se cheltuiește aproape numai munca creatoare. A ști a deosebi între o muncă și alta, într-o lucrare artistică, va să zică a pricepe arta. A pricepe că arta e produsul muncii creatoare, în deosebi de munca-exercițiu, e de cea mai mare importanță pentru analiza artei." "Este însă o ramură a vieții și activității omenești unde munca creatoare predomnește aproape exclusiv, aceasta e arta. Aceasta e atât de adevărat, încât uneori arta și munca creatoare se confundă. În adevăr am zis că munca creatoare creează raporturi noi de lucruri și idei, dar aceeași definiție se dă de unii artei: arta e o activitate omenească care creează raporturi noi de lucruri și idei. Sunt mulți care socotesc că crearea științifică e tot artă, e tot creare artistică." |
|
|
Astazi isi sarbatoresc ziua de nastere