Cainele si umbra lui – Fabula lui Esop

Intr-o zi , s-a intamplat ca un caine a gasit o bucata de carne si a pornit-o catre casa lui pentru a o manca in liniste. In drumul lui, el trebuia sa treaca peste un podet aflat deasupra unui rau. In timp ce traversa podul, s-a uitat in jos si si-a zarit umbra reflectata in apa de dedesubt. Gandindu-se ca ceea ce vede este un alt caine avand o alta bucata de carne in gura, s-a gandit ca ar putea sa insface si pe aceasta. Asa ca a facut un salt in apa raului, dar in timp ce isi deschidea gura pentru a prinde in dinti bucata de carne reflectata in apa a scapat-o pe cea adevarata, care a cazut in valuri si nu a mai fost vazuta vreodata.

Fereste-te ca nu cumva sa pierzi realul in goana dupa o umbra.

Am să primesc ce-am dat.

Mi-am înţeles părinţii cu adevărat, doar când le-am călcat pe urme şi încă nu am reuşit să le mulţumesc suficient pentru tot ce-au făcut pentru mine.
Am dedus că darul cel mai preţios al copiilor este libertatea de a cerceta singuri.
Am simţit că a fi mamă este o minune cu greutate mare, iar copiii sunt primele minuni ale minunilor.
Am văzut că bunătatea este vulnerabilă pe pământ, dar apreciată de sfinţi.
Am observat că iubirea are scară de valori diferite, iar rucsacul ei merită cărat în spate toată viaţa, chiar dacă e greu.
Am văzut că sinceritatea nu aduce întotdeauna bucuri, dar mai are încă susţinători rătăciţi.
Am observat că bucuriile dacă nu sunt împărţite nu sunt bucurii.
Am văzut că toate dărniciile au efect de bumerang.
Am dedus că experienţele vieţii rumegate în timp nasc boabe de înţelepciune pe care Biblia ne-o oferă gratis.
Am înţeles că numai diferenţa dintre caracterele omeneşti stimulează progresul.
Am observat că bolovanii vieţii nu sunt imobili, dacă puterea crezului nu schiopătează.
Am început să simt cu adevărat gustul fericirii, când grăunţele înţelepciunii mele au intrat în faza de coacere.
Am simţit că iubirea are puteri magice şi dincolo de viaţă.
Am dedus că pentru a escalada piramida vieţii cu bine, trebuie să mă hrănesc cu pâinea înţeleptului.
Am urât fără să vreau oamenii fără norme morale sănătoase, dar mi-am dat seama că şi eu fac parte din turma Domnului.
Am invidiat oamenii bogaţi spiritual şi pacea inimii lor, dar nu şi renunţările lor lumeşti.
Admir plângând bucuriile performanţelor omeneşti şi sacrificiul lor nebănuit, dar sunt atât de departe de ele.
Am observat că darurile caracterelor omeneşti sunt diferite, ca să ne înţelepţim unii pe alţii.
Am observat că fără vrerea lui Dumnezeu suntem nimic, dar El ne-a iubit mult oferind lumii viaţa, cu miracolele ei surprinzătoare.
Cred în Dumnezeu pentru că nu l-am văzut, dar l-am simţit.
Am dedus că oceanul purificării spirituale este singurătate îngenuncheată în credinţă.
Am simţit că fără durere nu aş înţelege bucuria lipsei ei.
Am observat că în turma Domnului se înmulţesc lupii, nu oile.
Am dedus că atât de cumpătată este toată creaţia Domnului, încât ameţesc gândindu-mă la scopul ei adevărat.
Am învăţat de toate, ca să-mi dau seama că nu ştiu mai nimic.
Am iubit, am urât, am iertat;
Am să primesc ce-am dat.

Va doresc TIMP! (Un text interesant....si o poezie de Marin Sorescu)


"… Hai ca ma grabesc. N-am timp sa zambesc astazi, daramite sa mai fiu si fericit? Ce?! Asta e cea mai frumoasa zi de toamna? Hai, dom'le, lasa-ma cu prostiile! Nu vezi ca am treaba, ca ma grabesc! Nu am timp. Trebuie sa ajung la munca, sa fac rapoarte, sa le dau mai departe, sa ma plimb in sedinte. Cum adica, sa ma bucur? Pai, cum? Sa ma bucur asa, din nimic? Hai, dom'le, fii mai serios. N-am eu timp de asa ceva."

Recunosteti macar in parte discursul? N-a fost, fiecare dintre noi, cel putin o data, personajul principal al unei asemenea povesti?

"N-am timp!" este, de departe, slaganul vremurilor noastre. Si boala oamenilor moderni care suntem. N-avem timp de zambit sau de sperat, n-avem timp de cladit caractere sau definitivat personalitati, n-avem timp sa fim curajosi, n-avem timp sa ne stapanim propria viata. Avem timp doar cat sa ne plangem ca n-avem timp.

Traim pe fuga, iubim pe fuga, nu ajungem bine intr-un loc si deja ne gandim la cum arata urmatorul. Fast food, shortcut, coffee to go, totul e viteza, toate se fac pe repede-inainte. Unde e rabdarea de a contempla? Unde e nevoia de a reflecta? Unde e delectarea?

Avem electrocasnice pentru toate nevoile, care sa faca ele treaba in locul nostru. Avem lifturi care ne urca mai repede etajele. Avem becuri care se aprind la o simpla bataie din palme. Toate, menite sa ne usureze viata, sa ne ofere secunde pretioase. Si, cu toate astea, avem tot mai putin timp. Ce paradox fenomenal, nu credeti?

Mai trist este, insa, ca nu traim, iar ce n-am trait la timp, spunea Octavian Paler, nu mai traim niciodata. Asadar, timpul trece si noi ne trecem odata cu el... daca nu facem o schimbare. In viata noastra, in programul nostru, in lista de prioritati. Nu exista solutii corecte sau universale. Exista doar oameni si alegerile lor.

Si trebuie sa alegem acel ceva care ne implineste, care face sa simtim timpul c-a trecut cu folos. Cand va dati seama cum se face asta, sa ma invatati si pe mine.

Asadar…

Va doresc timp. Timp petrecut langa cei dragi (si trecatori), timp sa va zambeasca sufletul, timp sa munciti cu drag. Daca nu gasiti timp pentru toate astea, mai taiati din timpul acela pe care-l petreceti incruntati sau judecandu-i pe altii. Sau tinand suparari cu zilele. Sau incercand sa-i schimbati pe ceilalti, in loc sa-i acceptati.

Dar, mai ales, va doresc timp sa (re)descoperiti ce e cu adevarat important pentru voi. Cu cat mai repede, cu atat mai bine, caci, nu degeaba scria Marin Sorescu, "vine o vreme cand trebuie sa tragem sub noi o linie neagra si sa facem socoteala." Si cine poate sti cat de devreme sau de tarziu vine vremea noastra?

PS. Poate gasiti TIMP sa cititi poezia urmatoare. Nu va face mai destepti, nu va plateste nicio factura, nu va aduce niciun beneficiu cuantificabil. Dar face bine. La suflet, ma refer. Gasiti TIMP pentru asta. Pana la urma, suntem oameni. Suntem suflet si carne, nu o gramada de fiare care indeplineste doar comenzi.

Contabilitate
(Marin Sorescu)

Vine o vreme
Cand trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.

Cateva momente cand era sa fim fericiti,
Cateva momente cand era sa fim frumosi,
Cateva momente cand era sa fim geniali,
Ne-am intalnit de cateva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?).
Toate acestea fac un viitor luminos -
Pe care l-am trait.

O femeie pe care am iubit-o
Si cu aceeasi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A caror intelepciune am eliminat-o treptat.

Si, in sfarsit, o soarta
Si cu inca o soarta ( de unde-o mai fi iesit?)
Fac doua (Scriem una si tinem-una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi).



Eu atat am avut sa va spun astazi.

Sa aveti o viata frumoasa,cu mult TIMP pentru toate!

"Oricum

Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti...
Iartă-i, oricum.

Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse...
Fii bun, oricum.

Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi...
Caută succesul, oricum.

Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela...
Fii cinstit şi sincer, oricum.

Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma intr-o zi...
Construieşte, oricum.

Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi...
Fii fericit, oricum.

Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine...
Fă bine, oricum.

Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de-ajuns...
Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei, este între tine şi Dumnezeu...
N-a fost niciodată între tine şi ei, oricum." - Maica Tereza

Intr-o buna zi, un taietor de lemne isi scapa securea in rau. Omul se puse pe jelit pentru ca-si pierduse singurul lucru cu care putea sa-si castige existenta. Vazand acestea, Dumnezeu aparu langa apa si-l intreba care este cauza disperarii sale. Omul ii explica atunci ca securea sa a cazut in apa si nu mai stie unde e. Atunci, Dumnezeu plonja in rau si reveni cu o secure din aur masiv.
- Asta e securea ta?, il intreba el.
- Nu, raspunse taietorul de lemne.
Dumnezeu intra din nou in apa si, de data aceasta, se intoarse cu o secure numai din argint.
- Asta e securea ta?, intreba el din nou.
- Nu, raspunse din nou taietorul de lemne.
A treia oara, Dumnezeu reveni cu o secure de fier si il intreba din nou pe omul de pe mal:
- Asta e securea ta?
- Da, asta e, ii raspunse, de data aceasta, taietorul de lemne.
Dumnezeu, miscat de onestitatea omului, ii facu cadou toate trei securile.
Cateva zile mai tarziu, taietorul se plimba pe malul raului cu nevasta sa. Dintr-o data, aceasta cazu in apa. Cum omul se puse din nou pe plans, Dumnezeu aparu din nou, intrebandu-l care-i este necazul.
- Nevasta mea a cazut in apa, ii raspunse taietorul de lemne printre suspine.
Atunci Dumnezeu sari in apa si aparu cu Penelope Cruz in brate.
- Asta este nevasta ta?, intreba el.
- DA! urla omul.
Atunci Dumnezeu, furios, il lua la intrebari:
- De ce minti?
Atunci, taietorul de lemne incepu sa explice:
- Daca spuneam "nu" la Penelope Cruz, data viitoare mi-o aduceai pe Catherine Zeta-Jones. Si, daca si atunci as fi spus "nu", a treia oara mi-o aduceai pe nevasta-mea. Si, daca de data aceea as fi spus "da", mi le faceai cadou pe toate trei, dar eu sunt un om nevoias si n-am de unde sa hranesc trei femei. Acesta este motivul pentru care am raspuns cu "da" de prima data.

Morala: Barbatii mint intotdeauna numai din motive perfect oneste si logice.

Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective.Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului. Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie.Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea. Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte.O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe punga. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane.
De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine.
In cutia ta cate piersici sunt… si ce ai de gand sa faci cu ele??

Poveste cu invataminte ..


La un batrân calugar, a venit într-o zi un tânar pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorba în vorba, tânarul îi spuse:
- Parinte, sunt destul de rau. As vrea sa ma schimb, dar nu pot. Îmi pierd usor rabdarea. Atunci când ma enervez, vorbesc urât si multe altele. Am încercat sa ma schimb, dar nu am putut. Totusi, eu sper ca dupa ce voi mai creste, voi putea sa ma schimb, nu-i asa ?
- Nu, i-a raspuns batrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânar în spatele chiliei, unde începea padurea, si i-a spus:
- Vezi acest vlastar, stii ce este?
- Da, parinte, un puiet de brad.
- Smulge-l!
Tânarul a scos bradutul imediat. Mergând mai departe, calugarul s-a oprit lânga un bradut ceva mai înalt, aproape cât un om.
- Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit baiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pâna la urma sa-l scoata. Aratându-i un brad ceva mai mare, calugarul i-a mai spus:
- Smulge-l acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te si mai cheama pe cineva.
Întorcându-se tânarul cu înca doi flacai, au tras ce-au tras de pom si, cu multa greutate, au reusit, în sfârsit, sa-l scoata.
- Acum scoateti bradul falnic de acolo.
- Parinte, dar acela este un copac mare si batrân. Nu am putea niciodata sa-l smulgem din radacini, chiar de-am fi si o suta de oameni.
- Acum vezi, fiule ? Ai înteles ca si relele apucaturi din suflet sunt la fel ? Orice viciu sau orice neputinta pare, la început, inofensiva si fara mare importanta, dar, cu timpul, ea prinde radacini, creste si pune stapânire din ce în ce mai mult pe sufletul tau. Cât este înca mica, o poti scoate si singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te sa lasi raul sa ti se cuibareasca adânc în suflet, caci atunci nimeni nu va mai putea sa ti-l scoata. Nu amâna niciodata sa-ti faci curatenie în suflet si în viata, caci mai târziu, va fi cu mult mai greu.


Degeaba taiem crengile pacatului în afara noastra, daca în noi ramân radacinile care vor creste din nou. (Sfântul Grigorie Dialogul)

http://100ro.blogspot.com

"De ce tac pietrele?"
autor Raluca Apetrei

http://www.povesticutalc.ro...