Despre relația dintre muncă și familie sau „În căutarea echilibrului pierdut”

Am ales să pornesc de la relația dintre muncă și familie pentru că ambele reprezintă cele mai importante aspecte ale vieții noastre, dar nu o să mă limitez doar la asta. În fond, factorii care o afectează nu se limitează, nici ei.

Relația muncă-familie nu este afectată doar de cele două variabile, ci este influențată de o grămadă de alți factori „invizibili” care își fac, încet, loc în psihicul nostru și se așează comod în locul rațiunii. Factori precum confuzia, lipsa timpului, epuizarea, toți aceștia și cine mai știe câți alții, ne fac, într-un final, să luăm viața prea în serios și să nu mai fim atenți la lucrurile cu adevărat importante din jurul nostru.

Confuzia îmi pare că influențează multe laturi ale vieții. Confundăm, în zilele noastre, orice, de la roluri, la emoții. Chiar dacă în mod conștient ne este clar că la muncă avem un rol (tradus printr-o funcție, de cele mai multe ori), iar acasă avem un alt rol, la un nivel inconștient, comportamentele dintr-o parte pare că le influențează pe cele din cealaltă parte. „La muncă sunt într-o poziție de conducere, cum să spăl eu vasele sau să șterg praful?!” Începem să ne confundăm familia cu subalternii și subalternii cu familia.

În ceea ce privește confuzia, ea  nu se aplică doar la roluri, iar ăsta cred că este cea mai gravă latură a ei, în special pentru că afectează toate aspectele vieții și nu este limitată absolut deloc la relația muncă-familie. Confundăm, fără să ne dăm seama, emoțiile între ele, ceea ce duce la conflicte psihice și tensiuni puternice atât în relația cu propria persoană, cât și în relațiile cu ceilalți. Știu, pare o prostie când e spus așa, dar dacă ne gândim mai serios la treaba asta, cam așa e. De exemplu, furia și frica se simt aproape la fel în corp, iar în funcție și de nivelul de maturitate emoțională al fiecăruia, ele pot fi ușor confundate una cu cealaltă. Asta nu are efecte doar la locul de muncă sau doar acasă, ci în toate aspectele vieții noastre. O educație emoțională sănătoasă ar trebui să ne aducă măcar în punctul în care să ne dăm seama ce simțim. Dacă știm să ne definim emoțiile, le putem înțelege, măcar cât de cât, și putem relaționa cu ceilalți (fie că sunt colegi, fie că este partenerul de viață) într-un mod mult mai coerent și, de ce nu, mai simplu.

Desigur, înțelegerea emoțiilor nu este nici pe departe punctul final al călătoriei psihologice spre Sine, dar este, măcar, un început. Este primul pas, din punctul meu de vedere. Următorii ar fi să îți dai seama de unde vine emoția, spre ce anume este îndreptată, de fapt, și cum ai putea să o canalizezi într-un mod conștient și benefic. Dar pentru asta este nevoie de o sete de autocunoaștere pe care nu mulți o au nu pentru că ar fi, neapărat, ignoranți, ci pentru că odată ce începi să răzuiești stratul de deasupra, s-ar putea să dai de niște trăiri pe care nu știai că le poți avea și poți scoate la iveală și/sau genera niște situații pe care nu prea știi cum să le gestionezi.

Un alt factor care influențează în moduri necunoscute nu doar relația muncă-familie, ci întreaga noastră existență, este lipsa timpului. Ne plângem des că nu avem timp pentru partener, pentru copii, pentru noi înșine. De fapt, pare că nu mai avem timp de nimic altceva în afară de muncă. Ne ducem existența din deadline în deadline și nu suntem foarte atenți la ce se întâmplă între ele. Uneori, parcă nu mai avem timp nici să trăim, decât poate în concedii, sau poate nici acolo, pentru că automatismele sunt atât de bine înrădăcinate, încât e greu să atingi și să păstrezi starea de relaxare. Fericiți cei ce se pot relaxa, căci al lor e timpul!

Cred că lipsa timpului (liber) este chiar unul dintre motivele pentru care mulți tineri din ziua de azi refuză să își mai întemeieze o familie și, de fapt, refuză chiar să intre în relații măcar cu iz de seriozitate. Nu au unde, nu au când și, în fond, nu prea au nici de ce să își întâlnească jumătatea, și atunci intră într-o spirală de aplicații de socializare și relații superficiale, lipsite de dinamică. E mai simplu. Ocupă mai puțin timp.

De fapt, dacă stăm să ne gândim mai bine la omul modern, ne dăm seama că este destul de nefericit. Poate pentru că ne căutăm fericirea în locuri în care ea nu există. O căutăm în validare, în atenția pe care ne-o acordă ceilalți, practic, o căutăm oriunde în altă parte, numai în noi nu. Tocmai de-aia ne este mult mai simplu să ne neglijăm propria persoană și nevoile pe care le avem în detrimentul altora, pentru că ne uităm atât de rar înspre noi și de noi ne place cel mai puțin, indiferent câtă superioritate am afișa în mod conștient față de ceilalți.

Spunem că echilibrul e important în viață, dar cumva nu reușim să îl stăpânim și, de fapt, nici să îl înțelegem. Dimpotrivă, pare că ne ascundem de noi și de ceilalți în muncă și, într-un final, ajungem să fim epuizați. Ajungem într-o stare pe care nu doar că nu știm să o gestionăm, dar nici măcar nu știm să o definim. Confuzia de care am vorbit mai devreme nu doar că este în mediul ei natural, ci chiar ne acaparează perspectiva și percepțiile asupra lumii. Atunci (sau poate puțin mai devreme?) intervine burnout-ul, adică starea aia continuă de epuizare, de lehamite, de ne-chef. De furie. De frustrare.

Toate astea sunt senzații neplăcute, nimănui nu îi place să rămână în ele prea mult timp, și totuși mulți dintre noi facem, inconștient, tot ce putem ca să ajungem să fim epuizați. Întrebarea naturală aici ar fi „de ce?”, dar răspunsul este complicat și are mai multe aspecte. Multe cauze ale burnout-ului sunt psihologice. Epuizarea pornește de la cauze evidente, prea multă muncă, prea puțin timp liber, dar are, în fapt, niște cauze mult mai adânci și mai nevăzute. Copilăria își spune, și aici, cuvântul și își arată influența pe care o are asupra viziunii noastre despre siguranță, protecție, bani. Banii sunt văzuți ca un mijloc de protecție și, într-un sens, așa și sunt. Banii sunt importanți în societatea modernă în care orice lucru costă, iar felul în care ne-am raportat la ei în copilărie are efecte asupra felului în care ne raportăm la ei la maturitate. De exemplu, dacă un copil a avut o situație materială precară sau nesatisfăcătoare, probabil că va face tot ce poate ca, adult fiind, să nu trăiască aceleași lipsuri. Fuga constantă după pseudo-siguranța oferită de bani ne poate aduce într-un punct în care să nu mai recunoaștem prioritățile vieții, în care totul, și mai ales munca, este și urgent, și important.

Și iată că am ajuns la altceva ce mi se pare că nu reușim să stăpânim prea bine, și anume diferența dintre „urgent” și „important”. Dacă ceva este important, nu este necesar să fie și urgent. În fond, nu este urgent, în sensul în care înțelegem noi cuvântul, să îți asculți partenerul de viață, dar este extrem de important, dacă vrei să nu trăiești din obișnuință lângă un străin. În același mod, dacă ai primit un e-mail urgent, nu înseamnă că e mai important să răspunzi la el decât să continui să îți dai copilul în leagăn. Nu ne este foarte clar ce este „urgent” și ce este „important” în viața noastră, dar poate că dacă ne-am pune mai des întrebarea asta, am găsi, într-un final, răspunsul la ea și, odată cu răspunsul, poate că am găsi și echilibrul dintre muncă și familie și, de fapt, poate chiar echilibrul propriei vieți.