Provocările adolescenței. După 10 ani, părinții cad de pe soclu. Cine le ia locul?

Articol scris de Psiholog Corina Dobre

Rolul părinților după vârsta de 10 ani. Mai departe de noi, mai aproape de prieteni

Desprinderea de părinți și de locul călduț de acasă, căutarea și definirea propriei identități sunt temele centrale ale acestei perioade. Deidealizarea noastră a părinților este urmată de apropierea de colegi, iar opiniile, sfaturile și momentele petrecute împreună cu grupul de prieteni devin foarte importante. Trăim adesea cu senzația că adolescenții noștri sunt permanent conectați cu cei de vârsta lor, că nu mai au timp de rutinele de familie și o zbughesc ca din pușcă să se vadă cu amicii lor.

Încep să își exprime vehement opiniile, condimentate pe alocuri cu „habar nu ai”, „poate așa era pe vremea ta” sau mai politicosul „lucrurile s-au mai schimbat”, renegociază constant reguli și limite, își căută modele în afara familiei, experimentează contexte noi, iar toate acestea fac parte dintr-o listă lungă de comportamente de căutare a unui drum în afara casei. Pentru ca această tranziție, între siguranța familiei și găsirea propriului loc în lumea mare și largă să fie una de succes, copilul are nevoie de trei lucruri: trebuie, să fie în primul rând stabil, echilibrat emoțional, apoi, în al doilea rând să aibă exersată abilitatea de a se descurca pe cont propriu, iar în al treilea rând să fie responsabil de propriul lui comportament, să înțeleagă și să își asume consecințele acțiunilor lui. Cu alte cuvinte să fie competent din perspectiva autonomiei și încrezător în propriile lui puteri.

Sunt mai înalți decât noi, însă tot au nevoie de îmbrățișările noastre

Ce au părinții de făcut să asigure copiilor o trecere lină spre și în adolescență? În ce fel se redefinește rolul lor acum?

Când copiii se simt iubiți, învață că lumea este un loc sigur și bun și au curaj să o exploreze. Copilul se separă fizic numai dacă există siguranță emoțională. Și chiar când ajung mai înalți decât noi, copiii noștri adolescenți au nevoie de căldura, de îmbrățișările noastre. Rutinele zilnice pe care le avem în familie, serile în care stăm la povești, excursiile pe care le facem împreună, momentele de veselie, dar și de împărtășire a durerilor, sunt clipele calde și bune pe care copilul meu adolescent le va lua cu el și îi vor folosi ca pavăză emoțională în căutările lui. Știe că orice s-ar întâmpla există un refugiu spre care să se întoarcă. Dacă nu percepe familia ca pe locul sigur de unde poate să primească ajutor, ci dimpotrivă, reacțiile părinților sunt amenințătoare, abia atunci adolescentul este în pericol. Dacă copilului îi este greu să își sune părintele când a dat de greu, este cu adevărat în mare necaz.

Rolul părinților după vârsta de 10 ani. Părinți implicați, nu intruzivi!

Un alt predictor legat de starea de bine a adolescenților este legat de cât de implicați sunt părinții în viața lor. Implicați, și nu intruzivi. Părinții implicați îi cunosc pe prietenii copiilor lor, cunosc preferințele copilului, știu ce îi place să citească sau care sunt filmele preferate, ce anume îl dezamăgește, ce caută într-o relație de prietenie, care sunt profesorii preferați, și de ce. Au momente zilnice în care povestesc despre cum și-au petrecut timpul. Să fiu un părinte implicat, cere timp și efort, să îmi aranjez programul, așa încât să fiu acasă când copilul este acasă, să îmi planific activități cu el, să renunț poate la o ședință importantă pentru mine, pentru a fi alături de fiul sau de fiica mea când are nevoie. Dar este investiția cea mai bună pe care o pot face în viitorul copilului meu.

Alături de a-mi cunoaște copilul, de a fi implicat în viața lui, este important să fiu ferm, să stabilesc limite clare, raționale și discutate împreună cu el, să fiu consistent în aplicarea lor: timpul petrecut la ecrane, cât de frecvent iese în oraș și la ce oră se întoarce, rezultatele școlare pe care și le propune, treburile pe care le are de făcut în casă.

Controlul trece de la părinte la copil

Adolescența și schimbările ei vin, pentru părinți, cu multă incertitudine. Pentru a explora cu încredere, copilul are nevoie ca părintele să învețe să tolereze incertitudinea desprinderii lui, să o vadă ca fiind firească.

Cu fiecare an care trece, copilul se transformă, își caută o identitate proprie, diferită de a părintelui, parcurge drumul sănătos de la dependența totală de acesta până la independența asumată a adultului. Desprinderea, trecerea controlului de la părinte la copil poate însă să fie pentru părinte un moment delicat, să trăiască autonomizarea copilului ca pe o formă de abandon sau de respingere din partea lui. „Nu mă mai iubește, nu mai are nevoie de mine, care mai este rolul meu?” Și ține copilul, conștient sau nu, legat de el.

Copilul meu se va descurca?

Dar, si dacă vrem, și dacă nu, și dacă ne este greu sau mai puțin greu, copiii noștri vor pleca. Să încerc să dau sens neliniștilor mele legate de modul în care interpretez această perioadă este un exercițiu de asumare a propriei mele persoane și de grijă față de nevoile mele și ale copilului meu, pe cale să devină, sau care a devenit deja adolescent. Am, oare, încredere că el sau ea, copilul meu, se va descurca singur/ă? Sau dimpotrivă, îl văd încă mic și lipsit de abilități de adaptare? Echilibrul meu emoțional depinde de relația cu copilul sau am și o parte de viață a mea care îmi aduce bucurii sau satisfacții?

Nu vă refugiați în relația cu copilul

În ce fel am fugit de rezolvarea conflictelor sau problemelor din cuplu și m-am refugiat în relația cu copilul? Aștept recunoștință de la el pentru tot ce am sacrificat sau pur și simplu am dat ceea ce am avut de dat pentru ca așa mi-a fost firesc? Sunt întrebări importante care merită un răspuns. Dacă părintele se simte abandonat de copil, acesta se va simți obligat să fie responsabil de durerea părintelui, va considera că este de datoria lui să o rezolve, devine părintele părintelui său. Sunt copiii care nu pleacă din orașul natal, renunță la un vis, la o anumită carieră, de exemplu – „mamei i-ar fi fost greu să plec din țară, am rămas aici să am grijă de ea.” Sau sunt adolescenții cărora le este dificil să se mute de acasă – „ce rost are să mă mut, este mai eficient să stau cu ai mei, le este și lor mai ușor, îmi este și mie.”

Rolul părinților după vârsta de 10 ani. Ajutați-i să știe că sunt iubiți necondiționat

În momentele în care îmi este greu să înțeleg ceea ce trăiește copilul meu adolescent merită să mă întreb în ce fel aș fi avut nevoie ca părinții mei să îmi fie aproape și nu mi-au fost. Care au fost momentele mele dificile în adolescență? Cum le-am depășit?

Modul în care un părinte dă sens vieții lui este un predictor bun al relației cu copilul. Iar unul din lucrurile necesare pentru a crește adolescenți sănătoși este ca părintele să aibă grijă de el, să fie conștient de trecutul lui, să caute o cale de a face pace cu el.

La trecerea spre adolescență, copiii noștri au nevoie să știe că sunt necondiționat iubiți, că se pot desprinde de noi, de părinți, și că putem face față acestei desprinderi, ba mai mult, că îi sprijinim, că acasă se pot întoarce oricând și că sunt în siguranță. Să le cunoștem lumea, dar să fim adulții din viața lor, să le creăm un cadru sigur și ferm, cu limite transparente și împreună asumate. Să ne rezolvăm rănile din trecutul nostru, pe care le-am putea aduce în relație cu ei. Și nu în ultimul rând, să învățăm despre adolescență și transformările ei.

Articol preluat de pe www.totuldespremame.ro. Puteţi citi aici articolul original.