Locul curtii de conturi in sistemul organelor de control financiar - controlul aplicarii reglementarilor legale

dr. Horatiu SASU

Dupa perioada comunista, necesitatea reinfiintarii Curtii de Conturi a aparut in conditiile reinstaurarii statului de drept in Romania, ratiunea reinfiintarii constand in dorinta legiuitorului de a solutiona problemele complexe ce se ridica in domeniul resurselor financiare publice prin exercitarea unui control specializat asupra utilizarii lor.

Printr-un astfel de control se urmareste sa se verifice legalitatea efectuarii cheltuielilor statului, comunelor, orasului, judetelor, evitarea abuzului si a risipei in acest domeniu.

Constitutia, in articolul 140 intitulat „Curtea de Conturi“ din Titlul IV „Economia si finantele publice“ stabileste principalele atributii ale acestei institutii.

Aceasta institutie pare insa a nu-si fi gasit un loc stabil si mai ales necontestat nici dupa aproape 15 ani de la infiintare. In acest moment, si dupa indelungi ezitari, Curtea a pierdut atributiile sale jurisdictionale, acest fapt fiind doar ultimul aspect dintr-o lunga perioada zbuciumata a scurtei istorii a acestei institutii.

Aflandu-ne la momentul in care o noua lege a Curtii de Conturi, adaptata realitatilor europene si Constitutiei, se impune cu necesitate, e oportun sa trecem in revista transformarile conceptuale si sa creionam o conceptie referitoare la locul real al Curtii de Conturi in sistemul organelor de stat ale Romaniei.

Prevederi constitutionale aplicate necorespunzator

Normele juridice care reglementeaza activitatea Curtii de Conturi se afla atat in Constitutia Romaniei, cat si in Legea nr. organica nr. 94 din septembrie 1992, privind „organizarea si functionarea Curtii de Conturi“, publicata in Monitorul Oficial nr. 224/9 septembrie 1992.

Constitutia, in articolul 140 intitulat „Curtea de Conturi“ din Titlul IV „Economia si finantele publice“ stabileste principalele atributii ale acestei institutii:

„(1) Curtea de Conturi exercita controlul asupra modului de formare, de administrare si de intrebuintare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public. In conditiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curtii de Conturi se solutioneaza de instantele judecatoresti specializate.

(2) Curtea de Conturi prezinta anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public national din exercitiul bugetar expirat, cuprinzand si neregulile constatate.

(3) La cererea Camerei Deputatilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controleaza modul de gestionare a resurselor publice si raporteaza despre cele constatate.

(4) Consilierii de conturi sunt numiti de Parlament pentru un mandat de noua ani, care nu poate fi prelungit sau innoit. Membrii Curtii de Conturi sunt independenti in exercitarea mandatului lor si inamovibili pe toata durata acestuia. Ei sunt supusi incompatibilitatilor prevazute de lege pentru judecatori“.

Prevederea principalelor atributii de catre Legea suprema a tarii este o garantie a indepartarii eventualului arbitrariu al legiuitorului, care ar putea, dintr-un exces de zel legislativ, sa emita norme apte sa conduca la confuzie si arbitrariu.

A existat de altfel o asemenea situatie, cand legiuitorul, prin art. 19, lit. d) din Legea nr. 94/1992, a permis ca verificarea sa se indrepte asupra activitatii debitorilor in loc sa priveasca activitatea organelor statului legata de emiterea si executarea titlurilor executorii, ca element esential al disciplinei si politicii financiare a statului.

Aceasta prevedere legala a fost cenzurata partial de catre Curtea Constitutionala, care a statuat ca sunt neconstitutionale prevederile art. 19, lit. d) (HIPERLINK pe Legea nr. 92/1994 initiala, nu pe cea republicata). Considerentele instantei au delimitat, pornindu-se de la chiar textul constitutional, sfera de atributii a Curtii de Conturi:

„Fata de aceasta dispozitie legala (este vorba de art. 140, in forma actuala a Constitutiei – n.n.) indeplinirea obligatiilor financiare la care se refera art. 19, lit. d) din Legea nr. 94/ 1992 nu poate intra in sfera administrarii sau intrebuintarii resurselor financiare, intrucat acestea privesc resurse constituite ce nu sunt cuprinse in sfera sintagmei „formarea resurselor financiare ale statului si sectorului public“, care implica stabilirea si emiterea titlurilor executorii in vederea constituirii acestor resurse, precum si urmarirea executarii titlurilor.

Atat emiterea titlului, cat si executarea lui se includ in sfera drepturilor ce revin statului si unitatilor sectorului public, in calitate de creditori, pe cand indeplinirea de catre debitori a obligatiilor de plata face parte din sfera dreptului de proprietate al acestora, in temeiul caruia ei se pot opune creantei.

De aceea, in notiunea de formare a resurselor financiare nu intra si indeplinirea de catre debitori a obligatiilor rezultand din titlurile executorii“.

Acelasi articol 19 este se pare sursa de poticneala pentru legiuitorul roman. In cadrul acestui articol, literele c) si d) au fost reintroduse de Legea nr. 77 din 31 ianuarie 2002, publicata in Monitorul Oficial nr. 104 din 7 februarie 2002.

In urma acestei interventii legislative, a venit randul punctului c) sa fie declarat neconstitutional, prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 463 din 4 decembrie 2003, publicata in Monitorul Oficial nr. 43 din 19 ianuarie 2004.

Punctul c) prevedea ca Curtea de Conturi poate hotari efectuarea de controale si la alte persoane juridice, care „nu isi indeplinesc obligatiile financiare catre stat, unitatile administrativ-teritoriale sau institutiile publice, verificarile efectuandu-se impreuna cu reprezentantii institutiilor competente in domeniul supus controlului“.

Preocuparea legiuitorului pentru colectarea cat mai eficienta a creantelor bugetare a degenerat asadar in nerespectarea legii fundamentale a tarii. Dar cautarile sunt departe de a se fi oprit aici, chiar daca Legea nr. Curtii de Conturi este considerata lege organica conform art. 72, alin. 3, lit. h din Constitutie, ceea ce dovedeste importanta acordata institutiei de catre legiuitorul constituant, insa nu si importanta acordata ulterior de legiuitor.