Epoca apusa a inimilor dezghetate

28 Ianuarie 2012

Timp de citire: 3 min.

Salvează articol Îl poți citi, ulterior, când ai timp.

De cand ninge, oamenii se ascund si mai mult. Pe strazile inzapezite suiera pustiul, in timp ce dincolo de draperii si-n miros de portocale, privirile stau atintite in ecrane, iar mainile sunt straine cand nu apasa butoane. Ce s-a intamplat cu noi?

Imi imaginez ca iernile erau altfel mai de demult. Da, pe vremea cand indignarea fata de "capriciile" anotimpului alb era nesemnificativa, ca doar nu era nicio surpriza sa ninga iarna. Pe vremea cand cartile se imprumutau (si se inapoiau intacte pentru ca nu era frumos altfel), cand se trimiteau vederi si se ascultau cu atentie desavarsita povestile batranilor pe care cine nu-i avea trebuia sa si-i cumpere.

In iernile alea, oamenii nu se sfiau de obraji imbujorati si caciuli de lana. Vietile lor nu-si pierdeau sensul cand zapada le ajungea peste genunchi. Povestile de dragoste deveneau si mai intense in incercarea de a-si tine echilibrul pe gheata. Manusile groase faceau ca tinerile de mana sa fie mai stranse, fularele bine asezate in jurul gatului nu ascundeau grimase si zambete, iar cojoacele lasau loc de imbratisari. Pe-atunci, viscolul nu ne ravasea nici mintile, nici sufletele si inimile oamenilor de zapada treceau de primaveri si toamne fara a fi frante.

De ierni ca astea am avea nevoie pentru ca nu mai suntem oameni "de interior", cum ar fi spus Marin Sorescu:

Nu pot sa scriu decat despre tine,
Cu mana ta. Este un fel de-a te pastra
Inaintea ochilor, pe imensul cadru de zapada,
Ca un perete pe care schiaza
Gandurile noastre de iarna.
Din fuga trenului ai zarit
Prin nameti un vanator.
A aparut intai pusca intinsa - Tocmai ochea
Un fulg de zapada.
O bubuitura si toata iarna
S-a naruit din cer, ingropandu-l in zapada.
Copacii parca plecasera si ei
Sa haituiasca Baraganul
("Baragan" - loc unde viscoleste,
Asa se traduce, din cumana.
Nu, nu-s cuman, coman,
Dar asa mi-a tradus prietenul turc, Iusuf.)
Iata-ne, asadar pierduti in desertul alb,
Pe care, de fapt, l-ai si provocat.
Ai dorit atata sa ninga, stiai ca fenomenul tine
De concentrarea ta ... Si te-ai concentrat prea mult!
Acum, nu se mai opreste.
Roseata din obraji coloreaza peisajul. Ai febra?
"Nu, dar vreau sa colorez peisajul".
Foloseste rujul, mai bine.
Tu esti de tinut intr-un castel
Pe-o iarna ca acasta, cu clopotei la fulgi.
Si eu sa vin la tine
Intr-o sanie trasa de cerbi,
Sa ma urc in iatac, pe-un turtur imens,
Sa urc si sa cobor, ca e alunecos,
Si iar sa dau sa ma catar ... si tu sa-mi arunci
Niste pinteni.
Sa ciocanesc sloiul, urcandu-ma
Sa-i dau pinteni
Si sa apar sus, c-o floare de gheata
In mana. "Unde e geamul?
Sa-ti plantez pe el aceasta
Floare de gheata."
"O, ador floriile de gheata", sa zici,
"Unde-ai gasit-o?" Hai sa iesim putin.
"Unde, iar afara? Iar in zapada? Iar in tren?
Iar vagon neincalzit?"
Eu sunt un om de interior,
Pentru ca sunt numai suflet
Si sufletul e de interior.
Sunt om de budoar, de stat intre perne,
Printre carti, printre rujuri ...
Tot ce emana caldura
Si intimitate. Pune-ma la o masa de restaurant
C-o suta de insi in jur,
Care se uita la tine
Si inghet.
N-am ce sa-ti spun, parca nu ne mai cunoastem.
Tu imi citesti inceputul de enervare
Pe freamatul degetelor,
Pe miscarea de la capatul ochilor
Si "Hai sa mergem", zic.
"Unde?"
In castel. Stiu eu unul, dar nu s-ajunge acolo
Decat c-o sanie trasa de cerbi.
Tot in tren suntem? Tot.
(Scrisori din camera de alaturi)

EDITORIAL

Epoca apusa a inimilor dezghetate

Ioana Vlad ,

Comentarii articol (27)