Ce se întâmplă în mintea copilului atunci când părinții se ceartă?

Articol scris de Ramona Dinescu

Părinții mei s-au certat toată copilăria mea. Ajunsesem să-mi doresc și să mă rog de mama să plecăm de lângă tata. Eu nu am considerat niciodată că e vina mea atunci când părinții se ceartă, însă, simțeam că este obligația mea să evit orice posibil motiv de discuție. Dacă știam că vine tata de la serviciu și este posibil să îi fie foame, mă rugam de mama, pe un ton aspru uneori, să fie pregătită ca să-l servească, ca nu cumva să fie întârzierea un motiv de ceartă.

Azi, când sunt la rândul meu mamă, discuțiile în contradictoriu cu tatăl copiilor mei sunt inevitabile și de orice natură ar fi, mă învinovățesc că nu pot să am răbdare până ce copiii se culcă și că îi fac să asiste la astfel de lucruri. Mă simt mizerabil uneori și mă rog să nu ajungă să aibă aceleași sechele pe care le am eu din copilărie, deși realizez că nu se compară absolut deloc discuțiile din cuplul meu cu certurile dintre părinții mei. Dar oare nu nuanțez eu frumos lucrurile ca să nu mă mai simt vinovată?

Despre ce se întâmplă în mintea copilului atunci când părinții se ceartă, am vorbit cu Gabriela Gall, psihoterapeut și educator parental atestat Cercul Siguranței și fost profesor de dans, tehnicile specifice dansului folosindu-le și în procesul de terapie.

Totul despre mame: Toți părinții se ceartă. Dar când și unde ar trebui să facă asta?

Gabriela Gall, psihoterapeut: Cred că, pentru început, este nevoie să facem diferența între situațiile în care părinții au discuții în contradictoriu sau de negociere în care ei își exprimă dorințele și emoțiile într-un mod asertiv și situațiile în care părinții se exprimă agresiv verbal/fizic.

În primul caz, copilul învață, de la părinți, cum să gestioneze conflicte, cum să comunice benefic, cum să negocieze, cum să aibă relații sănătoase cu ceilalți. O astfel de discuție îl ajută să își dezvolte empatia, să înțeleagă că opiniile pot fi diferite și că este important să se exprime dar să îl și asculte pe celălalt.

În cazul în care părinții știu că este posibil ca discuția să se aprindă și să se ajungă la țipete, injurii, jigniri etc. atunci cel mai bine ar fi ca ei să își aleagă un alt loc sau moment în care să discute. Dacă totuși se întâmplă, este nevoie ca ei să poarte o discuție cu cel mic, să îi explice că ceartă nu are legătură cu el, că uneori lucrurile nu funcționează așa cum își doresc și că se mai întâmplă să ridice vocea sau să spună cuvinte pe care mai apoi să le regrete.

Nu există părinți perfecți, contează ce se întâmplă, în familie, în majoritatea timpului și este important ce facem după ce am conștientizat că modul cum am reacționat nu este benefic. Ceea ce are impact semnificativ pe termen lung este ce se întâmplă în mod repetat și nu ceea ce se întâmplă o singură dată.

Totul despre mame: Nu este oare o ipocrizie din partea părinților să se prefacă de fiecare dată de față cu copilul că totul este lapte și miere și să se abțină tot timpul să se manifeste în vreun fel în fața copiilor?

Gabriela Gall, psihoterapeut: Nu este nevoie ca părinții să nu se manifeste deloc în față copiilor. Faptul că ei se prefac la nivel comportamental nu înseamnă că cei mici nu simt că ceva este în neregulă. Semnele pe care le „citesc” copiii ar putea fi: faptul că părinții nu își zâmbesc, nu sunt amabili unul cu celălalt, faptul că ei dorm separat, dar și faptul că părinții sunt mai puțin disponibili emoțional pentru copii, iar aceștia neștiind de ce se comportă astfel părinții, pot interpreta că este vina lor.

În același timp, așa cum spuneam mai sus, neînțelegerile în familie pot fi folosite ca momente propice de învățare pentru copil. Sau, mai bine zis, gestionarea acestor neînțelegeri.

Am făcut acest comportament – pentru că am simțit emoția x – și a fost prea mult pentru mine atunci – și este în regulă, se mai întâmplă – data viitoare voi alege să fac diferit – în felul acesta.

Pentru că toate emoțiile au un rol important, chiar dacă unele dintre ele au primit eticheta de „negative”, ele ne spun ceva despre interiorul nostru și ne ghidează spre un comportament. Este nevoie să găsim modalitatea sănătoasă de exprimare a lor și astfel copiii învață să o folosească și ei.

Rolul emoțiilor pe scurt:

• Furia – ne ajută să punem limite, să refuzăm, să ne spunem punctul de vedere, să ne luăm apărarea
• Frică – ne ajută să ne îndepărtăm de locuri periculoase, ne învață de ce anume să ne ferim
• Tristețea – ne dă semnale că ceva ne-a rănit fizic/emoțional; ne poate ghida să cerem ajutor
• Bucuria – ne învață ce anume ne face bine și ce ar fi bine să continuăm să facem

Totul despre mame: Dacă copilul crește într-o familie în care totul pare idilic, nu se izbește la un moment dat de realitatea vieții care îl poate dărâma?

Gabriela Gall, psihoterapeut: Îmi este dificil să cred că există șansa ca lucrurile să pară idilice în toate aspectele, chiar și dacă nu te expui în față copilului. Să ne imaginăm că părinții au avut o ceartă în dormitor și apoi se duc să cineze împreună cu copilul. Numai faptul că ei trebuie să se prefacă că simt altceva decât simt îi poate transmite copilului o anumită ambivalența sau îi poate face pe părinți să fie pasiv-agresivi. Copiii au o inteligență emoțională mai dezvoltată decât cred adulții. Există o iluzie în cazul părinților care cred că pot face ca relația să pară idilică.

Dar dacă totuși există, văd două situații:

1. Modul în care relaționează părinții reprezintă un model pentru relațiile viitoare ale copilului. Există posibilitatea să aibă așteptări nerealiste de la relațiile lui și ar putea interioriza mesaje precum: Doar oameni care nu se ceartă deloc au relații bune. Ca să putem avea o relație este nevoie să fim întotdeauna de aceeași părere. Dacă ești furios/supărat pe mine sau te deranjează un comportament de-al meu, nu avem o relație bună etc. sau

2. Ideea de relație idilică mă mai duce cu gândul la ceva care nu este autentic. Nevoia de control a părinților creează o bulă protectivă în jurul copilului care îl privează pe copil de experiențe neplăcute și de frustrări care au un rol important în dezvoltarea și structurarea psihică a copilului. E posibil să nu aibă  ocazia de a-și crește rezistența la frustrare, de a dobândi anumite abilități de rezolvare a problemelor sau de a-și crește stima de sine. I se prezintă un model de relație care nu are legătură cu realitatea și îi va fi mult mai dificil să facă față, să se adapteze.

Totul despre mame: Cum e mai bine? Părinții să rabde și să stea într-o familie disfuncțională sau să se despartă?

Gabriela Gall, psihoterapeut: Mesajul care poate să ajungă la copil este: „Orice s-ar întâmplă într-o relație, oricât m-ar răni, eu voi rămâne în relație”.

Sunt puține cazurile în care parintii se ceartă/lovesc și copilul nu are parte de același tratament.

Copiii care au trăit în relații disfuncționale și au avut parte de abuzuri vor adopta, în viață adultă, unul dintre următoarele roluri: agresor sau victima. La bază, amândoi au avut în copilărie un abuzator.

Aici putem înțelege mai bine de ce unele femei continuă să trăiască cu soțul lor care le agresează, ele au învățat că această este normalitatea într-o relație prin exemplul părinților lor. Așadar îndepărtarea factorilor agresivi ar trebui să fie prioritară.

Am auzit de multe ori: “Rămânem împreună pentru copil, că să îi fie bine lui”.

Și mă întreb: Cum i-ar fi bine unui copil să crească într-o familie disfuncțională, într-un mediu ostil, nesigur și copleșitor?

Totul despre mame: Ce simte un copil atunci când își vede părinții certându-se?

Gabriela Gall, psihoterapeut: Așa cum spuneam și mai devreme, este posibil ca el să creadă că este vina lui, că nu este suficient de bun și cuminte și să se simtă vinovat și asta poate duce la o responsabilizare din partea copilului: „Stă în puterea mea ca părinții mei să se înțeleagă și voi face tot ce este nevoie pentru asta”.

Se mai poate simți înfricoșat, trist, neputincios – mai ales când nimeni nu este acolo ca să îi explice situația și să îl ajute să își gestioneze emoțiile.

Totul despre mame: Cearta îl poate afecta la fel de mult ca și violența fizică dintre părinți?

Gabriela Gall, psihoterapeut: Există trei tipuri de abuz: emoțional, fizic și neglijarea. Oricare dintre acestea sunt la fel de nocive, fie că ești martor, fie că abuzul este îndreptat asupra ta.

Aici putem vorbi și despre efectele stresului asupra organismului. Atunci când suntem stresați în organism se eliberează hormoni de stres precum: adrenalină și cortizol. Ei au rolul de a te mobiliza în caz de pericol, activează și dezactiveaza anumite funcții ale organismului (ex: crește glicemia, dar fluxul sangvinic periferic este redus).

După Hans Selye stresul are trei stadii: alarmă, rezistență și epuizare.

Eustres – stresul sănătos => Primele două stadii stau la baza adaptării și rezilienței, suntem stresați când ieșim din zona de confort, dar asta ne ajută să găsim soluții și să ne dezvoltăm noi abilități.

Distres – stadiul de epuizare este de ordin negativ; Stresul cronic afectează întreg organismul și poate predispune persoană la diverse boli: digestive, cardiovasculare, osteoporoză, obezitate sau chiar depresie.

Totul despre mame: Ce semne pot lăsa certurile și violențele dintre părinți (vorbim despre psihicul copilului)?

Gabriela Gall, psihoterapeut: În funcție de severitatea acestora și vârstă copilului acestea pot fi:

• Întârzieri în dezvoltarea copilului pe plan: afectiv, cognitiv, relațional corelate cu posibile întârzieri în dezvoltarea motricității;
• Stimă de sine scăzută;
• Credință că lumea este un loc periculos și că în ceilalți nu poate avea încredere;
• Performanțe școlare scăzute;
• Dezvoltarea unei structuri de personalitate depresivă/anxioasă/evitantă;
• Diverse boli.

Totul despre mame: Care ar fi manifestările copilului care ar trebui să ne facă să medităm la acest subiect și să luăm o decizie care pe termen lung să fie bună pentru copil?

Gabriela Gall, psihoterapeut: Copierea comportamentele părinților și manifestări precum:

• Agresivitate (țipă, muscă, lovește, împinge);
• Apatie;
• Schimbări de comportament care ne ridică semne de întrebare;
• Coșmaruri;
• Enurezis (incontinență urinară);
• Dificultăți de adaptare.

Totul despre mame: Când și cum ne dăm seama că cel mic are nevoie de psiholog pentru a nu rămâne cu traume din cauza certurilor la care a asistat între părinți?

Gabriela Gall, psihoterapeut: Atunci când apar manifestări dintre cele enumerate mai sus. Aici vreau să punctez ceva foarte important. Terapia copilului înseamnă de fapt consilierea sau terapia cu părinții. Cu cât vârstă copilului este mai mică cu atât se lucrează mai puțin cu el și mai mult cu părinții. Îmi place foarte mult următoarea metaforă care ajută la înțelegerea acestui aspect: „Copilul este pomul și familia este vremea.”

Mediul familial influențează creșterea și dezvoltarea copilului și dacă acesta nu se schimbă, chiar dacă cel mic trece printr-un proces terapeutic, lucrurile vor reveni la forma inițială.

Ca părinți, copiii ne pun față în față cu propriile noastre vulnerabilități și ne pot activa răni din copilărie. Din această cauză poate fi dificil să reacționăm la ce se întâmplă în prezent. Este nevoie să descoperim ce ne împiedică să avem relații sănătoase ca mai apoi să fim disponibili emoțional pentru copii.

Și aici mi-am amintit de o altă metaforă: În avion, în caz că sunt probleme, li se recomandă părinților să își pună ei masca de oxigen și apoi să o pună copiilor. Nu ai cum să ajuți pe cineva, atâta timp cât tu suferi, nu ai resurse sau când nici tu nu ai descoperit care sunt modalitățile sănătoase de relaționare, nu ai descoperit ce să lași în urmă din moștenirea familiei tale de origine și ce/cum să faci diferit.

Când părinții își întorc atenția asupra lor, vor crește și se vor dezvolta alături de copil. Mai este important să știm că nu există perfecțiune, însă că există a trăi și a alege conștient.

Articol preluat de pe www.totuldespremame.ro. Puteţi citi aici articolul original.