Stat în avarie, caut specialist

Într-o zi din viața ei de muritoare, acum mulți ani, doamna Ofelia s-a gândit că are suficientă experiență, îndeajunse cunoștințe, destule vecine și neamuri (o rețea socială extinsă, cum se zice-n epocă), vrafuri de reviste adunate pe noptieră, cetite din scoarță-n scoarță, priză la public și un talent de orator la fel de sus măsurat ca cel de scriere ... ce să mai! combinație taman bună pentru a începe să peroreze de la tribuna unui partid, filială locală despre cum nu contează nimic din ce ne învață specialiștii, care, de fapt, ne învață rău; că toți au limitările lor, unii (cei mai mulți!) sunt plătiți de alții să ne spună ce ne spun, alții ne vor doar răul; în definitiv, spunea doamna Ofelia - și încă mai spune - nu mai există specialiști credibili în zilele noastre,  știința de azi e foarte rapid corectată sau chiar contrazisă de știința de mâine, iar manipularea informațională deja acaparează atât de mult canalele media, internetul, încât nu mai poți dezlipi informația bună de cea rea.

De la dărâmarea unor certitudini medicale, reinventarea roții și a plicului de ceai, doamna Ofelia a ajuns prin căi extrem de obscure șefă a unei direcții cu care nu are în comun decât județul din adresă. În dreptul doamnei a scris specialist o vreme bună; așa s-a pensionat. Desigur, doamna Ofelia are propriile limitări, tehnologia dânsei nu a mai fost demult actualizată, iar sistemul de operare pare să ruleze la infinit în aceeași eroare.

Doamna Ofelia se învecinează cu Tanti Jeni (cu T mare pentru că a fost importantă la viața ei), doamna pe care, copil fiind, am auzit-o spunând că arhitecții sunt inutili sau, cel mult, nu atât de utili cât se cred domniile lor, ea proiectându-și singură două case, compartimentate după bunul plac, foarte apreciate de trecătorii pragurilor sale, sublinia mereu.

Am contabilizat însă, de la o anumită vârstă, de câte ori mai treceam pe lângă ușa ei, că Tanti Jeni a pus la îndoială specializarea unor oameni și expertiza lor cam toată viața; viață care, însă i-a surâs: niciuna dintre casele sale nu i s-a prăvălit în cap, dar aici meritul e al constructorului, să zicem, a trecut cu bine peste toate problemele de sănătate pe care le-a avut, după fiecare diagnostic pus fiind convinsă că doctorul se înșeală, s-a așezat bine într-un minister și rareori a fost contrazisă la masă de alți semeni - dar aici se poate să fie pentru că eventualii clienți nu ar mai fi avut ocazii să stea cu ea la aceeași masă.

În societatea noastră, cam tot pe ce punem mâna, orice lucru ori sistem cu care interacționăm zilnic este produsul unor specializări; în epoca modernă, totul e specializat la maximum, în fiecare domeniu de activitate. Sunt organizații și mecanisme care se alcătuiesc din zeci, uneori sute de specializări, într-un mod de altfel extrem de firesc - corpul uman este o alcătuire perfectă de specializări.

Pe specialiști îi găsim ușor azi, dar întrebarea e câți îi mai caută?

Ce face omul în viața lui de zi cu zi, dacă întreabă sau nu un arhitect să-i proiecteze casa ori și-o face singur, dacă vrea să asculte opinia unui contabil când își reglează conturile cu Fiscul o dată pe an, dacă întreabă un grădinar înainte să-și umple curtea cu flori care o să moară în două luni de la plantare, dacă vrea opinia unui medic despre de ce să își vaccineze sau nu copilul... e până la urmă treaba fiecăruia.

Devine treaba tuturor atunci când nu unul, ci o mulțime de nespecialiști sau de specialiști-închipuiți ne construiesc legislația, politica economică și fiscală, ne spun când și cum să ieșim din case, ne îndeamnă cum și ce să cumpărăm et cetera. Devine problema tuturor când se înșiruiesc anii și un sistem merge din rău în mai rău, când trebuie să ne gândim la cum îl ajutăm ca să nu se prăbușească în detrimentul altora ori chiar al unei economii întregi. E problema unei întregi societăți atunci când un sistem precum cel al educației este cârpit și reinventat mai rapid decât generațiile de telefoane Samsung și Iphone...

Am încetat să mai caut mari specialiști în Parlamentul României, de pildă; e ca și cum ai încerca să găsești palmieri în Miercurea Ciuc; mă uit cu disperare după urmele lor în Executivul României, în conducerea unor autorități și instituții, spitale și școli deopotrivă. Specialiștii nu pare că își găsesc locul în construirea și administrarea statului român, sunt toți în birouri din clădiri frumoase, la privat, nu le cere nimeni părerea; pentru că opinia unui specialist, probabil, nu e vandabilă politic, nu prinde întotdeauna la mase și e greu de trecut printre dinții strânși și scrâșnind ai unei populații deja sătule.

Unde sunt specialiștii la facerea manualului de școală, aceia care știu care țară și unde e plasată pe harta lumii, care știu ce are nevoie un tânăr să învețe în școală în ziua de azi și ce ar trebui dat trecutului? Unde sunt specialiștii la fundamentarea unui demers legislativ care poate avea efecte uriașe asupra economiei sau unui segment social? Unde sunt specialiștii care să reușească să dea o măsură de ajutor financiar care să nu mai trebuiască modificată, spre disperare, de câteva ori în două luni? Unde sunt? Nu se regăsesc printre rude și afini, oare?

Omul de specialitate, în România, doar stă pe tușă, se uită și analizează. Părerea sa este undeva dincolo de linia trasată de niște cârpaci mediocri, iar asta nu e trist - e tragic.

--

Notă
Pentru o altă perspectivă asupra acestui subiect, te invit să citești editorialul lui Alin, publicat tot astăzi. Am convenit ca, de acum înainte, în unele week-end-uri, să dezbatem, prin intermediul unor dialoguri editoriale, subiecte ce au atras atenția publicului în ultima vreme.

--