Patru lucruri pe care le-am învățat despre aplicarea forței majore în România, din practica instanțelor. Simpla apariție a pandemiei nu e de ajuns

1) Declanșarea pandemiei, prin ea însăși, nu îl exonerează de răspundere pe cel care nu și-a executat obligațiile contractuale.

Mulți debitori, când sunt chemați în judecată pentru neexecutarea obligațiilor, încearcă să se apere invocând forța majoră, ca un eveniment ce a făcut imposibilă executarea obligațiilor. Însă o bună parte din aceștia se limitase la a arăta că survenirea evenimentului, în sine, produce asemenea consecințe. Un lucru care nu este, de fapt, suficient pentru a justifica neexecutarea. 

„Ȋn aprecierea dacă pandemia COVID-19 și/sau măsurile luate de autorități pentru a combate se pot constitui în cauze de forță majoră, trebuie precizat că nu există tipare sau concluzii predefinite, situația reclamând o evaluare judiciară, cu luarea în considerare a circumstanțelor fiecărui caz în parte, precum și a voinței părților, în măsura în care contractul reglementează aceste situații”, a reținut Judecătoria Sectorului 2, București.

Inclusiv în cazul măsurilor favorabile debitorilor întreprinderi mici și mijlocii, instituite prin Ordonanța de urgență nr. 29/2020 și care permiteau invocarea forței majore cu privire la anumite contracte, mai ușor (instituind o prezumție în acest sens), s-a considerat că simpla apariție a pandemiei nu era suficientă pentru a se produce efectele specifice forței majore.

În această privință, Judecătoria Sectorului 4, București, a reținut, în urmă cu câteva zile că, „prin raportare la contextul pandemic, chiar legiuitorul a stabilit expres condiții suplimentare pentru dovedirea cazului de forță majoră, în cazul anumitor contracte, reținându-se așadar faptul că apariția pandemiei nu atrage în mod automat incidența cazului de forță majoră în orice contract”.

În situația concretă analizată de Judecătoria Sectorului 4, instanța nu a acceptat apărarea pârâtei, referitoare la forță majoră, pentru că nu au fost îndeplinite condițiile contractuale - de a notifica apariția evenimentului de forță majoră creditorului - și legale pentru invocarea, cu succes, a acestui mecanism.

„În prezenta cauză, debitorul a invocat formal această împrejurare, fără a dovedi în concret modul în care această pandemie i-a afectat activitatea și l-a pus în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile contractuale”, a mai reținut Judecătoria Sectorului 4.

O altă situație în care s-a considerat că simpla apariție a pandemiei nu a generat aplicarea forței majore, din cauză că debitorul nu a demonstrat imposibilitatea de executare, a fost analizată de Judecătoria Sectorului 3, București, tot într-o sentință foarte recentă. Acolo, debitorul nu și-a plătit chiria la timp. Deși acesta invocase forța majoră, nu a demonstrat efectele concrete ale ei.

Așadar, după cum arătam și aici, în urmă cu câteva luni, cel care vrea să invoce forța majoră trebuie să demonstreze:

• apariția unui eveniment de forță majoră și
• cum a generat, în concret, acel eveniment obligația de executare.

2) S-ar putea ca, în funcție de situație, să mai fie obligatorie îndeplinirea unor condiții, de ordin formal - pe lângă cele stabilite, de principiu, pentru invocarea forței majore.

Un exemplu la care am făcut, deja, referire, este cel al notificării debitorului cu privire la apariția unui eveniment de forță majoră, cum a fost situația cu contractul analizat de prima instanță citată, mai sus. Acolo, apariția evenimentului de forță majoră trebuia notificată, de către debitorul care nu și-a executat obligațiile, creditorului. 

Un alt exemplu este cel al beneficiului introdus prin OUG nr. 29/2020, despre care am discutat, mai sus. Una din condițiile pentru aplicarea mecanismului forței majore, în baza acelui act normativ, era încercarea de renegociere a contractului, înainte de invocarea forței majore. Într-o speță soluționată, recent, de Tribunalul Vâlcea, fix lipsa încercării de negociere a dus la respingerea invocării forței majore.

3) Este foarte important momentul în care evenimentul de forță majoră apare.

Forța majoră se referă la un eveniment concret, care face imposibilă executarea unei obligații. De aceea, contează foarte mult momentul la care apare acel eveniment. Arătam, aici, ca exemplu, că, dacă evenimentul de forță majoră apare la un interval de timp suficient de apropiat de momentul crizei coronavirus (sau a măsurilor luate de autorități), cresc șansele ca acesta să fi putut fi prevăzut sau anticipat. Prin urmare, creșteau și șansele ca forța majoră să nu mai poate fi invocată.

De pildă, părțile care încheiau un contract când deja apăruseră cazuri de infectare numeroase, dar înainte de luarea măsurilor de autorități, aveau șanse mai mari să prevadă evenimentele decât dacă ar fi încheiat contractul în 2019 (ceea ce nu exclude, automat, incidența forței majore, dar schimbă datele problemei). Se poate discuta, inclusiv, de o asumare a riscului, de către debitor, dacă discutăm de contracte încheiate după ce apare evenimentul de forță majoră.

Așa și cu datoriile care erau scadente (care trebuiau plătite) înainte de apariția evenimentului de forță majoră. Judecătoria Sectorului 3, București, de exemplu, a refuzat să accepte invocarea forței majore de către un debitor care datora ceva din 2019.

4) Când are probleme cu plata chiriei, chiriașul ar putea invoca imposibilitatea folosirii bunului dat în chirie. S-a discutat, foarte mult, de posibilitatea de a invoca forța majoră când e datorată o sumă de bani (aspect despre care am scris, mai multe, aici). 

În ceea ce privește un contract de locațiune a unui spațiu comercial, un chiriaș a ales să invoce forța majoră diferit, pentru a scăpa de obligația de plată a chiriei. În loc să susțină că se află în imposibilitate de a plăti banii (aspect care ar fi dus la respingerea unei asemenea apărări, cel mai probabil), debitorul a invocat, în fața Judecătoriei Sectorului 2, București, faptul că forța majoră a făcut imposibilă folosirea spațiului. Din această cauză, creditorul nu a putut să îi pună la dispoziție un loc care să poată fi folosit pentru activități comerciale.

„[D]ebitoarea invocă forța majoră utilizând următorul raționament: urmare a imposibilității de folosire a spațiului comercial închiriat potrivit destinației convenite - ca efect al intervenției forței majore generate de pandemia COVID-19 și/sau de măsurile luate de autorități pentru a o combate (în concret, măsurile dispuse prin art. 2 alin. 1 din Ordonanța militară nr. 1/2020 și, respectiv nr. 2/2020) - aceasta nu datorează chirie pe respectiva perioadă.

Altfel spus, contrar apărărilor intimatei, ceea ce se invocă este faptul că forța majoră generată de pandemia COVID-19 și/sau de măsurile luate de autorități a/au generat o imposibilitate fortuită de executare a obligației locatorului de a asigura folosința spațiului conform destinației, iar riscul acestei imposibilități de executare îl suportă debitorul acestei obligații - deci, nu mai poate pretinde chiria. Or, obligația de asigurare a folosinței spațiului potrivit destinației convenite nu are ca obiect un bun de gen, ci, dimpotrivă, un bun individual determinat, iar, cu privire la aceasta, în mod evident poate fi invocată imposibilitatea fortuită de executare, cu efectele specifice oricărui contract sinalgmatic, sus-descrise”, a reținut Judecătoria Sectorului 2.

Dacă și alte instanțe vor fi de acord cu acest raționament rămâne de văzut, mai ales că se poate spune că argumentul, deși creativ, ar putea ridica anumite semne de întrebare. De pildă, forța majoră, aici, are efect indirect - pentru că vizează obligația proprietarului spațiului, dar analizată astfel pentru a scuza neexecutarea obligației chiriașului. Se poate pune problema dacă forța majoră ar putea fi invocată pentru obligația celuilalt. În plus, forța majoră, potrivit articolului 1351 Cod civil, vizează înlăturarea răspunderii părții chemate să răspundă pentru neexecutare - în acest caz, era vorba de răspunderea chiriașului. Se poate pune problema inclusiv în privința relevanței unui alt mecanism, aici, acela al excepției de neexecutare.

Binînțeles, acest lucru nu înseamnă că analiza instanței nu este pertinentă, strict în ceea ce privește riscul imposibilității de utilizare a unui bun. Însă problema care se pune e dacă mecanismul forței majore poate fi aplicat în felul în care a făcut-o Judecătoria Sectorului 2.

Important: fiind vorba de obligații asumate contractual, clauzele de forță majoră pot să difere de la o situație la alta. Iar acest lucru ar putea însemna că ceea ce e valabil pentru un contract nu e, în mod neapărat, aplicabil și cu privire la un alt acord. De aceea, anumite concluzii de mai sus ar putea să nu fie relevante în toate situațiile, pentru că prevederile contractuale concrete s-ar putea să prevină asemenea aplicări.

Potrivit Codului civil, forța majoră se referă la următoarele situații:
„(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit.
(2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil” (articolul 1351 din Codul civil).

Părțile, însă, sunt libere, să modifice contractul, pentru a restrânge sau extinde aplicarea acestei prevederi.