Ce trebuie să știi despre principalele mijloace de probă ce pot fi folosite de Fisc în cazul firmelor

Ca o regulă generală, ținând seama de dispozițiile art. 55 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, poate fi considerată probă orice element de fapt care serveşte la constatarea unei stări de fapt fiscale, înregistrări audio-video, date şi informaţii aflate în orice mediu de stocare, fişierul standard de control fiscal stocat într-un mediu care asigură unicitatea, integralitatea şi integritatea acestuia, precum şi alte mijloace materiale de probă, care nu sunt interzise de lege.

Un aspect fiscal important constă în faptul că, în vederea determinării stării de fapt fiscale a unei firme, organul fiscal, în condițiile legii, administrează mijloace de probă, putând recurge la următoarele:

• solicitarea informațiilor, de orice fel, din partea contribuabilului și a altor persoane;
• solicitarea de expertize;
• folosirea înscrisurilor;
• efectuarea de constatări la fața locului;
• efectuarea, în condiţiile legii, de controale inopinate sau controale antifraudă, după caz.
  
  

1. Solicitarea informațiilor

Solicitarea informaţiilor, ca mijloc de probă în procedură fiscală, este reglementată de la art. 57 la art. 62 din Codul de procedură fiscală. Astfel, organul fiscal poate solicita informaţii pentru stabilirea stării de fapt fiscale atât de la contribuabil, cât şi de la alte persoane.

De asemenea, organul fiscal poate solicita prezenţa contribuabilului la sediul său pentru a da informaţii şi lămuriri necesare stabilirii stării fiscale a acestuia. Contribuabilul sau altă persoană împuternicită de acesta are obligaţia de a furniza organului fiscal informaţiile necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale reale.

Tot în vederea determinării stării de fapt fiscale, organul fiscal are dreptul să solicite informaţii şi altor persoane cu care contribuabilul are sau a avut raporturi economice sau juridice, iar acestea au obligaţia de a furniza informaţiile solicitate. Informaţiile furnizate de alte persoane se iau în considerare numai în măsura în care sunt confirmate şi de alte mijloace de probă.

Cererea de furnizare a informaţiilor se formulează în scris. În cerere, organul fiscal trebuie să specifice natura informaţiilor solicitate pentru determinarea stării de fapt fiscale şi documentele care susţin informaţiile furnizate.

2. Expertiza

Având în vedere prevederile art. 63 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, un aspect important de reținut este acela că, ori de câte ori consideră necesar, organul fiscal are dreptul să apeleze la serviciile unui expert pentru întocmirea unei expertize, acesta având obligația să comunice contribuabilului numele expertului. Totodată, potrivit reglementărilor art. 63 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, contribuabilul are posibilitatea de a numi un expert pe cheltuială proprie.

În consecință, reiese că expertiza poate fi dispusă de către organul fiscal, dar i se dă şi contribuabilului dreptul de a numi un expert. Deci, alături de expertul numit de organul fiscal, poate participa şi un expert numit de contribuabil. În cazul în care va participa şi un expert numit de către contribuabil, putem vorbi de o expertiză contradictorie în domeniul fiscal.

Un alt aspect important de reținut este acela că expertiza se întocmește în scris și experții au obligația să păstreze secretul fiscal asupra datelor și informațiilor pe care le dobândesc.

Organul fiscal care a dispus expertiza va suporta din bugetul propriu onorariul stabilit pentru expertiză.

Expertiza, ca mijloc de probă în procedura fiscală, poate fi considerată o metodă ce constă în analizarea de către un expert a situaţiei fiscale a contribuabilului în vederea stabilirii stării de fapt fiscale şi întocmirea unui raport de expertiză fiscală.

Expertiza se administrează în procedura fiscală a soluţionării contestaţiei fiscale, procedură necontencioasă, precum şi în cazul verificării situaţiei fiscale personale de către organele fiscale pentru a determina starea de fapt fiscală.

3.    Folosirea înscrisurilor

Potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, în vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul are obligaţia să pună la dispoziţia organului fiscal registre, evidenţe, documente de afaceri şi orice alte înscrisuri. Organul fiscal poate solicita punerea la dispoziţie a înscrisurilor la sediul său ori la domiciliul fiscal al persoanei obligate să le prezinte.

Un alt aspect fiscal important constă în aceea că organul fiscal are dreptul să reţină, în scopul protejării împotriva înstrăinării sau distrugerii, indiferent de mediul în care sunt stocate, documente, acte, înscrisuri, registre şi documente financiar-contabile, în original, sau orice element material care face dovada stabilirii, înregistrării şi achitării obligaţiilor fiscale de către contribuabil, pe o perioadă de cel mult 30 de zile. În cazuri excepţionale, cu aprobarea conducătorului organului fiscal, perioada de reţinere poate fi prelungită cu cel mult 90 de zile.

Totodată, important de reținut este faptul că dovada reţinerii documentelor o constituie actul întocmit de organul fiscal, în care sunt specificate toate elementele necesare individualizării probei sau dovezii respective, precum şi menţiunea că aceasta a fost reţinută, potrivit dispoziţiilor legale, de către organul fiscal. Actul se întocmeşte în două exemplare şi este semnat de organul fiscal şi de contribuabil, un exemplar comunicându-i-se contribuabilului.

În cazul în care pentru stabilirea stării de fapt fiscale contribuabilul pune la dispoziţia organului fiscal înscrisuri sau alte documente, în original, acestea se înapoiază contribuabilului, păstrându-se în copie, conform cu originalul, numai înscrisuri relevante din punct de vedere fiscal. Conformitatea cu originalul a copiilor se efectuează de către contribuabil prin înscrierea menţiunii „conform cu originalul“ şi prin semnătura acestuia.

Ori de câte ori contribuabilul depune la organul fiscal un document semnat de către o persoană fizică sau juridică care exercită activităţi specifice unor profesii reglementate, cum ar fi consultanţă fiscală, audit financiar, expertiză contabilă, evaluare, documentul trebuie să conţină în mod obligatoriu şi numele şi prenumele sau denumirea persoanei în cauză, precum şi codul de identificare fiscală al acesteia atribuit de organul fiscal competent.

4. Constatarea la fața locului

Luând în considerare dispozițiile art. 65 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, organul fiscal poate efectua o constatare la fața locului, întocmind în acest sens proces-verbal de constatare. Procesul-verbal cuprinde cel puțin următoarele elemente:

• data și locul unde este încheiat;
• numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite, precum și denumirea organului fiscal din care face parte aceasta;
• temeiul legal în baza căruia s-a efectuat constatarea la fața locului;
• constatările efectuate la fața locului;
• susținerile contribuabilului/plătitorului, ale experților sau ale altor persoane care au participat la efectuarea constatării;
• semnătura persoanei împuternicite, precum și a persoanelor prevăzute la punctul anterior. În caz de refuz al semnării, se face mențiune despre aceasta în procesul-verbal;
• alte mențiuni considerate relevante.

Alte reguli privind activitatea de constatare la fața locului, stabilite de Codul de procedură fiscală, sunt:

• contribuabilul are obligația să permită persoanelor împuternicite de organul fiscal pentru a efectua o constatare la fața locului, precum și experților folosiți pentru această acțiune, intrarea acestora pe terenuri, în încăperi și în orice alte incinte, în măsura în care acest lucru este necesar pentru a face constatări în interes fiscal;
  
  
• deținătorii terenurilor ori incintelor respective trebuie înștiințați într-un termen rezonabil despre constatare, cu excepția controlului inopinat. Persoanele fizice trebuie informate asupra dreptului de a refuza intrarea în domiciliu sau reședință;
  
  
• în caz de refuz, intrarea în domiciliul sau în reședința persoanei fizice se face cu autorizarea instanței judecătorești competente, dispozițiile privind ordonanța președințială din Codul de procedură civilă, fiind aplicabile;
  
  
• la cererea organului fiscal, organele de poliție, jandarmerie ori alți agenți ai forței publice sunt obligați să îi acorde sprijinul pentru aplicarea prevederilor legale;
  
  
• competenţa de efectuare a constatării la faţa locului de către organul fiscal central se poate delega altui organ fiscal central din cadrul Fiscal. sau Autorităţii Vamale Române, în condiţiile stabilite prin ordin, în funcţie de obligaţiile fiscale pe care le administrează fiecare autoritate;
  
  
• în situația delegării competenţei, organul fiscal central căruia i s-a delegat competenţa înştiinţează în scris contribuabilul despre delegarea de competenţă.