avocatnet.ro 
Întocmai ca în cazul raporturilor de muncă, raportul de serviciu încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare. Totuși, în mod excepţional, pe baza unei cereri formulate cu două luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare şi cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, funcţionarul public poate fi menţinut în funcţia publică deţinută maximum trei ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu. Acesta sunt prevederile din Codul administrativ.
„Dispoziţiile art. 517 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la sintagma «posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu» se interpretează în sensul că durata prelungirii este de un an”, a statuat la început de aprilie Înalta Curte în cadrul completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept civil. Decizia nr. 141/2025 a fost publicată azi în Monitorul Oficial și ar trebui să reprezinte, de acum, un reper esențial pentru toate autoritățile și instituțiile publice din România.
Un comisar-șef dintr-o instituție publică a ajuns la vârsta legală de pensionare, dar a cerut însă, conform Codului administrativ, să fie menținut în funcție. Instituția i-a aprobat menținerea doar pe șase luni, ceea ce funcționarul a considerat nelegal, acesta susținând că „posibilitatea prelungirii anuale” prevăzută la art. 517 alin. (2) din Codul administrativ ar trebui interpretată ca un drept de a fi menținut obligatoriu timp de un an. Ajuns în instanță, funcționarul-reclamant a afirmat că legea folosește expresia „prelungire anuală” și că un termen mai scurt de un an îi încalcă dreptul la această prelungire, mai ales fiindcă el nu ar mai putea formula o nouă cerere ulterior, odată ce raportul de serviciu încetează la șase luni de la pensionare. Angajatorul (instituția publică) a susținut însă că textul de lege nu impune în mod strict un an, ci doar stabilește un plafon maxim (trei ani, cu prelungiri anuale), iar conducătorul instituției are libertatea de a decide, în funcție de situația concretă, asupra duratei efective (poate aproba fie un an, fie mai puțin).
Tribunalul a respins acțiunea reclamantului, reținând că legea nu obligă la acordarea exact a 1 an de prelungire. Textul menționează doar o limită maximă de trei ani și „posibilitatea prelungirii anuale”; în plus, termenul „anual” poate însemna, în limbaj comun, atât „care are loc o dată pe an”, cât și „care durează un an”. Prin urmare, prima instanță a conchis că șeful instituției se poate limita la șase luni, apreciind că există un drept discreționar de a decide intervalul efectiv – în funcție de necesitățile instituției și alte considerente de oportunitate.
La nivel de curte de apel s-a decis însă sesizarea ICCJ pentru a da o hotărâre prealabilă care să lămurească interpretarea corectă a textului, întrucât formularea textului ar fi neclară.
Care a fost motivarea Curții
Înalta Curte a aplicat o interpretare literală și sistematică a normelor și a concluzionat că termenul „anual”, folosit de legiuitor în aceste prevederi legale, trebuie înțeles în sensul că „durează un an” („În cadrul prevederilor art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, termenul «anual» are valoare de adjectiv”). Astfel, termenul nu poate avea semnificația „care are loc o dată pe an” deoarece această interpretare ar contrazice logica și scopul reglementării, golind-o practic de conținut.
Instanța a subliniat că, în contextul reglementării actuale, menținerea în funcție a funcționarului public după îndeplinirea condițiilor standard de pensionare este o excepție și o facultate discreționară a conducătorului autorității publice, dar odată ce decizia este luată, perioada de prelungire nu poate fi mai scurtă de un an. O prelungire pe perioade inferioare ar produce efecte juridice contradictorii și ar limita nejustificat dreptul funcționarului public de a beneficia efectiv de prevederile legii, care permit menținerea raportului de serviciu pentru maximum trei ani peste vârsta standard de pensionare.
În concluzie, ÎCCJ a stabilit definitiv că durata minimă a prelungirii raportului de serviciu în condițiile menținerii funcționarului public peste vârsta de pensionare nu poate fi mai scurtă de un an.
Curtea a criticat însă modul de redactare a normei din art. 517 alin. (2) din Codul administrativ: „Modalitatea de redactare a textului ridică probleme și din perspectiva art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu modificările și completările ulterioare, conform căruia, în cadrul soluțiilor legislative preconizate, trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura, astfel, înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite”.
În fine, trebuie menționat că obținerea acestei prelungiri, în condițiile legii, este afectată ulterior dacă funcționarului îi este deschis dreptul la pensie - practic, se revine la situația premisă din Codul administrativ, respectiv aceea a încetării de drept a raportului de serviciu. Înalta Curte a oferit lămuriri pe subiectul încetării de drept a raporturilor de serviciu, stabilind că este irelevant că funcționarul cere apoi suspendarea plății pensiei, întrucât raportul său a încetat la data pensionării.
CDEF