Alte trei declarații prin care informațiile contribuabililor ajung la ANAF fără voia lor, dincolo de recentul formular 397

„Contribuabilul/Plătitorul este obligat să furnizeze periodic organului fiscal central informații referitoare la activitatea desfășurată”, scrie la articolul 59 din Codul de procedură fiscală. Practic, aceasta este baza legală pentru apariția ordinului ANAF care a introdus declarația 397. Noul formular informativ urmează să fie depus lunar, de către operatorii platformelor digitale de ridesharing (adică firmele care dețin aplicațiile de transport alternativ), începând din iunie 2025 (cu situația pe luna mai 2025).

Acest articol din Cod, care pleacă de la o regulă destul de generalistă și apoi merge țintit către anumite activități economice, a stat deja la baza apariției altei declarații fiscale prin care terții transmit la ANAF informații despre contribuabili (practic, vorbim de o bază legală ce ar putea fi folosită și în viitor pentru a introduce obligații similare pentru alți intermediari). Mai precis, este vorba despre (1) formularul 395: acesta este depus lunar de furnizorii de servicii poștale (inclusiv firmele de curierat) și cuprinde informații despre comercianții online care trimit colete cu plata în sistem ramburs. Declarația 395 a început să fie depusă lunar începând cu livrările făcute efectiv în decembrie 2022.

În plus, autoritățile au mai introdus încă două formulare informative, dar în baza altor prevederi din Codul de procedură fiscală. Pe de o parte, avem (2) declarația 396, ce este supranumită „raportarea CESOP”: vorbim de un sistem european în care ajung informațiile despre plățile transfrontaliere și beneficiarii lor (tranzacțiile în care plătitorul consumator este într-un stat membru al UE, iar comerciantul beneficiar al plății este în alt stat membru al UE). Informațiile sunt raportate trimestrial, din 2024, de prestatorii de servicii de plăți online, în cazurile în care vorbim de comercianți online care au primit minimum 26 de asemenea plăți într-un trimestru.

Pe de altă parte, avem (3) declarația F7000, ce este supranumită „raportarea DAC7”: declarația informativă este depusă anual, începând din 2024, de companiile care sunt operatori de marketplace-uri și vizează activitatea vânzătorilor și prestatorilor care le folosesc serviciul de intermediere (vânzări de bunuri, prestări de servicii, închiriere de bunuri imobile și vehicule de transport).

De ce preferă ANAF să introducă aceste obligații declarative pentru intermediari? În principiu, pentru că această practică ajută autoritățile fiscale să depisteze mult mai rapid și mult mai ușor potențialii evazioniști. Mai simplu spus, dacă entitatea A (o firmă care prestează servicii/livrează bunuri) are o colaborare cu entitatea B (o firmă care intermediază prestări de servicii/livrări de bunuri) pentru a-și putea derula afacerile, asta înseamnă că B cunoaște anumite informații despre activitatea lui A. Astfel, dacă A este un (potențial) evazionist, acesta evident că nu-și îndeplinește, parțial sau integral, obligațiile fiscale aferente prestărilor/livrărilor în raport cu entitatea C (ANAF). În această situație, pentru a identifica evazioniștii, entitatea C obligă entitatea B să-i transmită periodic informații despre entitatea A și activitățile sale (și, desigur, despre alte entități cu care colaborează).