Hotarare CEDO in Cauza Weissman si altii impotriva Romaniei

Curtea Europeana a Drepturilor Omului


Hotarare
din 24/05/2006
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 588 din 27/08/2007

in Cauza Weissman si altii impotriva Romaniei (Cererea nr. 63.945/00)



CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
SECTIA A III-A

HOTARAREA
din 24 mai 2006
in Cauza Weissman si altii impotriva Romaniei
(Cererea nr. 63.945/00)
Strasbourg

In Cauza Weissman si altii impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuand intr-o camera formata din: domnii J. Hedigan, presedinte, L. Caflisch, C. Barsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, I. Ziemele, judecatori, si domnul V. Berger, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in Camera de consiliu la 4 mai 2006,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla cererea (nr. 63.945/00) indreptata impotriva Romaniei in baza art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia), de catre 5 cetateni romani, domnul Eugene Weissman, doamna Mariana Balan, doamna Rosa Brener Veisman, doamna Liana Alberta Veisman de Neuberger si doamna Karin Weissman Humbert (reclamantii), care sunt membri ai aceleiasi familii, la data de 21 octombrie 2000. 

2. Reclamantii sunt reprezentati de domnul D. Mihai, avocat in Bucuresti. Guvernul roman a fost reprezentat de agentul sau, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Ramascanu de la Ministerul Afacerilor Externe. 

3. Reclamantii au pretins o violare a dreptului lor de acces la o instanta, precum si o violare a dreptului lor de a se bucura de 
linistita posesie a bunurilor lor, in urma respingerii actiunii introduse de catre acestia pentru recuperarea sumelor pe care statul le-a obtinut din folosinta unui imobil, confiscat in anul 1949, care le-a fost inapoiat in anul 1999. 

4. Cererea a fost repartizata Sectiei a II-a a Curtii (in baza art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curtii). In cadrul acestei sectii, Camera care a judecat cererea (art. 27 alin. 1 din Conventie) s-a constituit conform prevederilor art. 26 alin. 1. 

5. Prin Decizia din data de 28 septembrie 2004, Camera a declarat cererea admisibila. 

6. Camera a decis, dupa consultarea partilor, ca nu este necesara o audiere pe fondul cauzei; fiecare parte a raspuns in scris la observatiile celeilalte. 

7. In data de 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componenta sectiilor sale (art. 25 alin. 1). Cauza a fost repartizata Sectiei a III-a, in noua sa componenta (art. 52 alin. 1).

IN FAPT

I. Circumstantele spetei 
8. Reclamantii, domnul Eugene Weissman, doamna Mariana Balan, doamna Rosa Brener Veisman, doamna Liana Alberta Veisman de Neuberger si doamna Karin Weissman Humbert, sunt nascuti in anii 1931, 1930, 1913, 1947, respectiv 1937, si locuiesc in Seatle, New York, Ariel (Israel) si Beaune (Franta). 

9. In data de 3 septembrie 1998, in calitatea lor de mostenitori ai fostilor proprietari, reclamantii au introdus o actiune la Tribunalul Bucuresti impotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finantelor, si societatii L., responsabila cu administrarea proprietatilor imobiliare din domeniul public al statului, solicitand restituirea unui imobil constand intr-o cladire si terenul aferent, situate in str. Rabat nr. 21, Bucuresti, ocupata de Ambasada Republicii Federale Germania. Reclamantii au sustinut ca statul si-a adjudecat proprietatea in cauza fara titlu si fara sa aiba alta baza legala si ca aceasta proprietate a intrat in patrimoniul Partidului Comunist Roman, iar ulterior, in patrimoniul societatii L. 

10. Intr-o intampinare, depusa la dosar la data de 2 noiembrie 1998, Ministerul Finantelor a adus la cunostinta instantei ca statul a intrat in posesia cladirii fara titlu si ca nu poseda acte care sa ateste transferul proprietatii. La cererea instantei, Consiliul General al Municipiului Bucuresti a raspuns ca nici el nu detine vreun act pe aceasta tema. Societatea L. a confirmat ca a administrat cladirea in baza Hotararii Guvernului nr. 115/1990 privind aplicarea Decretului-lege nr. 30/1990 in legatura cu trecerea patrimoniului Partidului Comunist Roman in proprietatea statului. 

11. Prin Hotararea din data de 14 aprilie 1999, Tribunalul Bucuresti a admis cererea reclamantilor. Hotararea a statuat ca statul a preluat posesia cladirii in anul 1949 fara baza legala si ca a continuat sa exercite posesia fara titlu. Instanta a apreciat ca Hotararea Guvernului nr. 115/1990 nu poate constitui un titlu valabil, datorita faptului ca nu a existat o baza legala la originea exproprierii. In consecinta, instanta a dispus ca societatea L. sa restituie reclamantilor imobilul si terenul aferent. 

12. In apelul si in recursul exercitate de parati, hotararea Tribunalului Bucuresti a fost confirmata prin Hotararea Curtii de Apel Bucuresti din data de 9 septembrie 1999, respectiv prin Hotararea Curtii Supreme de Justitie din data de 22 martie 2000. 

13. In data de 12 octombrie 1999 reclamantii au fost pusi in posesia imobilului. 

14. Prin actiunea introdusa in data de 11 mai 1999 la Tribunalul Bucuresti impotriva Ministerului Finantelor, Consiliului General 
al Municipiului Bucuresti si societatii L., reclamantii au solicitat restituirea sumei de 35.506.776 dolari americani (echivalentul sumei de 30.609.289 euro), cu titlu de beneficiu nerealizat rezultand din chiriile percepute pentru imobil, incasate de stat de la data confiscarii imobilului, platite, intre altii, de Ambasada Republicii Federale Germania, care a ocupat imobilul incepand cu o data neprecizata. 

15. La termenul din data de 9 iunie 1999, instanta a dispus ca reclamantii sa plateasca o taxa de timbru in cuantum de 5.333.215.000 lei (echivalentul sumei de 323.264 euro), calculata conform dispozitiilor art. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. 

16. La termenul din data de 8 septembrie 1999, avocatul reclamantilor a solicitat instantei ca acestia sa fie scutiti de la plata taxei de timbru, motivand ca actiunea pentru restituirea sumelor realizate din inchirierea imobilului este accesorie actiunii in revendicare, fiind astfel scutita de taxa de timbru in baza art. 15 din Legea nr. 146/1997. 

17. Prin Hotararea din 8 septembrie 1999, Tribunalul Bucuresti a decis ca actiunea a fost introdusa cu titlu principal si a anulat-o pentru neplata taxei de timbru. 

18. In cadrul apelului formulat de reclamanti, Curtea de Apel Bucuresti a confirmat caracterul principal al actiunii, prin Hotararea din 12 ianuarie 2000. Instanta a statuat ca o actiune accesorie, scutita de taxa de timbru, trebuie sa fie in mod obligatoriu atasata unei actiuni principale pendinte, or actiunea in revendicare a reclamantilor a fost deja solutionata prin hotarare definitiva.
19. In cadrul recursului exercitat de reclamanti, Curtea Suprema de Justitie, prin Hotararea din data de 21 aprilie 2000, a confirmat hotararile date de instantele inferioare. Instanta a apreciat ca obiectul celor doua actiuni a fost diferit, subliniind ca pe calea actiunii in revendicare reclamantii au obtinut restituirea imobilului, in timp ce obiectul actiunii pentru restituirea beneficiului nerealizat a fost recuperarea chiriilor nepercepute. 

II. Dreptul si practica interne pertinente 

A. Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru 
20. Dispozitiile pertinente ale legii sunt:
ARTICOLUL 1
"Actiunile si cererile introduse la instantele judecatoresti [...] sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevazute in prezenta lege, si se taxeaza in mod diferentiat, dupa cum obiectul acestora este sau nu evaluabil in bani."
ARTICOLUL 2
"Actiunile si cererile evaluabile in bani, introduse la instantele judecatoresti, se taxeaza astfel:
... daca obiectul lor depaseste valoarea de 500.000.000 lei taxa de timbru va fi de 13.215.000 lei + 1% pentru ce depaseste 500.000.000 lei."
ARTICOLUL 15
"Cererile, inclusiv cele pentru exercitarea cailor de atac, introduse de proprietari si de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat sau de alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt scutite de taxe judiciare de timbru."
ARTICOLUL 21
"Ministerul Finantelor poate acorda scutiri, reduceri, esalonari sau amanari pentru plata taxelor judiciare de timbru, in conditiile stabilite prin ordin al ministrului finantelor."
21. Art. 21 din Legea nr. 146/1997 a fost modificat prin prevederile Legii nr. 195/2004, care stipuleaza ca dispunerea exceptarii de la plata, reducerea sau reesalonarea platii taxei de timbru este, din momentul intrarii in vigoare a legii, de competenta instantelor. 

B. Codul civil 

22. Articolele pertinente dispun: 
ARTICOLUL 485
"Posesorul nu castiga proprietatea fructelor decat cand poseda cu bunacredinta; la cazul contrariu, el este dator de a inapoia productele, impreuna cu lucrul, proprietarului care-l revendica."
ARTICOLUL 486
"Posesorul este de buna-credinta cand poseda ca proprietar in puterea unui titlu translativ de proprietate, ale carui viciuri nu-i sunt cunoscute."
ARTICOLUL 487
"El inceteaza de a fi cu buna-credinta din momentul cand aceste viciuri ii sunt cunoscute." 

C. Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva 
23. Articolele pertinente dispun: 
ARTICOLUL 3
"Termenul de prescriptie [a actiunii avand un obiect patrimonial] este de trei ani."
ARTICOLUL 8
"Prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea." 

D. Jurisprudenta privind obligatia posesorului unui imobil de a restitui proprietarului fructele civile ale acestui imobil 
24. Jurisprudenta Curtii Supreme de Justitie admite ca posesorul de rea-credinta trebuie sa restituie proprietarului totalitatea fructelor civile ale imobilului, in special chiriile incasate de catre posesor. In cazul particular al imobilelor nationalizate in timpul regimului comunist si care au fost revendicate de catre fostii proprietari, Curtea Suprema de Justitie a dispus ca statul trebuie sa restituie chiriile incasate incepand cu data introducerii actiunii in revendicare. 

1. Hotararea nr. 2.646 din 18 iunie 2003 

25. In aceasta speta, avand, de asemenea, ca obiect restituirea sumelor obtinute de stat prin inchirierea catre o ambasada a unui imobil nationalizat si care a fost restituit vechiului proprietar, Curtea Suprema de Justitie a decis:
"Fructele civile sunt venituri banesti produse prin folosirea unui bun, cum sunt chiriile ori dobanzile, care de regula se dobandesc zi de zi, pe masura trecerii timpului, fara ca substanta bunului ce le produc sa scada (art. 525 C. civ.). De la regula conform careia fructele se cuvin proprietarului lucrului, art. 485 C. civ. a instituit o exceptie potrivit cu care posesorul de buna-credinta al lucrului ii culege fructele, fara ca proprietarul sa poata sa ridice vreo pretentie asupra lor.
Art. 487 C. civ. stabileste ca posesorul inceteaza sa mai fie de buna-credinta in momentul in care a luat cunostinta de viciile care-i afecteaza titlul, fiind normal ca, de indata ce a cunoscut viciile titlului, posesorul sa nu se mai bucure de beneficiul pe care legea il recunoaste in privinta dobandirii cu buna-credinta a fructelor.
Este adevarat ca incetarea bunei-credinte este o chestiune de fapt lasata, de la caz la caz, la aprecierea judecatorului, dar, in mod unanim doctrina si jurisprudenta au stabilit ca intentarea actiunii in justitie impotriva posesorului face sa inceteze buna sa credinta si de la data actiunii el nu mai poate invoca dobandirea fructelor pe temeiul posesiunii de buna-credinta. (...)
Este evident ca, de la data de 1 februarie 1995, cand reclamantul a introdus prima actiune in justitie, parata a incetat sa mai fie de buna-credinta deoarece de la acea data trebuia sa fi cunoscut viciile titlului cu care detinea bunul (...).
Daca chiriile sunt datorate, de principiu, proprietarului lucrului (reclamantului) de la data de 1 februarie 1995, nu inseamna ca ele si pot fi restituite pe intreaga perioada de timp (1 februarie 1995-25 iulie 2000 - data introducerii actiunii prezente), deoarece sunt incidente prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 in conformitate cu care dreptul la actiune se prescrie in termen de 3 ani, precum si dispozitiile art. 7 alin. 1 din acelasi act normativ, potrivit cu care prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune. Or, in cazul dedus judecatii, dreptul la actiune s-a nascut la 24 iunie 1996, cand Tribunalul Bucuresti a constatat calitatea de proprietar a reclamantului asupra nemiscatorului, data de la care nu mai exista niciun impediment de ordin material ori juridic pentru promovarea unei actiuni in restituirea chiriilor (...)." 
#PAGEBREAK#
2. Hotararea nr. 3.585 din 23 septembrie 2003 

26. In aceasta speta, Curtea Suprema de Justitie a trebuit sa se pronunte, intre altele, asupra cererii lui C.I. de restituire a chiriilor incasate de o societate comerciala de stat care a administrat un imobil nationalizat. In cadrul unei prime actiuni, introdusa la data de 27 martie 1998, C.I. obtinuse, printr-o hotarare definitiva a Judecatoriei Zarnesti din data de 19 ianuarie 1999, recunoasterea dreptului sau de proprietate asupra imobilului in cauza.
Curtea Suprema de Justitie a apreciat ca fondata cererea de restituire a chiriilor, pentru urmatoarele motive:
"(...) posesorul imobilului nu putea, conform art. 485 C. civ., sa pastreze fructele (chiria) decat daca era de buna-credinta.
In conformitate cu art. 487 C. civ. reclamanta a incetat sa mai fie de buna-credinta din momentul in care viciile titlului in baza caruia poseda bunul i-au devenit cunoscute, respectiv cand parata a formulat actiunea in revendicare a imobilului [in data de 27 martie 1998], care i-a fost si admisa".

IN DREPT

I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 alin. 1 din Conventie 
27. Reclamantii se plang de incalcarea dreptului lor de acces la o instanta, precum si de inechitatea procedurii, motivata de pretinse erori de drept comise de instanta. Ei invoca art. 6 alin. 1 din Conventie, ale carui prevederi relevante sunt:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public (...) de catre o instanta (...) care va hotari, (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil." 

28. Sprijinindu-se pe jurisprudenta Curtii (Tolstoy-Miloslavsky impotriva Regatului Unit, Hotararea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pag. 80-81, §§ 61-67) si a Comisiei (Philis impotriva Greciei (decizie), nr. 18.989/91, 12 octombrie 1994), Guvernul a sustinut ca stabilirea cheltuielilor de judecata proportional cu sumele cerute in cadrul actiunilor civile nu poate constitui, in sine, o stanjenire a dreptului de acces la o instanta. Cu privire la cuantumul acestor cheltuieli, Guvernul a subliniat ca acesta nu reprezinta decat aproximativ 1,09% din suma revendicata prin actiune si, in consecinta, nu este nerezonabil. 

29. In fine, Guvernul a sustinut ca reclamantii ar fi putut solicita Ministerului Finantelor o exceptare de la plata taxei de timbru, iar apoi sa conteste in fata instantei un eventual refuz din partea ministerului respectiv. 

30. Reclamantii au sustinut ca cuantumul taxei de timbru era excesiv si ca a anulat dreptul lor de acces la o instanta. Referindu-se la Cauza Kreutz impotriva Poloniei (nr. 28.249/95, § 66, CEDO 2001-VI), reclamantii au apreciat ca autoritatile romane nu au pastrat un echilibru intre, pe de o parte, dreptul statului de a recupera cheltuielile de judecata si, pe de alta parte, interesul reclamantilor ca cererile lor sa fie examinate de instanta. 

31. Reclamantii au sustinut, de asemenea, ca actiunea lor in despagubiri a avut un caracter accesoriu in raport cu actiunea in revendicare si, in consecinta, ar fi trebuit scutita de la plata taxei de timbru. 

B. Aprecierea Curtii 
32. Curtea apreciaza ca aceasta plangere are in vedere doua aspecte: primul se refera la lipsa de acces la o instanta, iar al doilea vizeaza echitatea procedurii. Cu toate acestea, cata vreme instantele nu au statuat asupra fondului actiunii, ci doar au anulat-o, Curtea apreciaza ca nu este necesara examinarea separata a plangerii reclamantilor referitoare la pretinsa inechitate a procedurii. 

33. Curtea aminteste apoi ca art. 6 alin. 1 din Conventie garanteaza fiecarei persoane dreptul ca o instanta sa ii determine drepturile si obligatiile civile. Astfel, se consacra un "drept la tribunal", din care dreptul de acces, mai precis dreptul de a se adresa unei instante in materie civila, nu constituie decat un aspect. 

34. Cu toate acestea, "dreptul la un tribunal" nu este absolut. El poate face obiectul unor limitari, de vreme ce, prin insasi natura sa, reclama reglementare din partea statului, care urmeaza a alege mijloacele pe care le va folosi in acest scop. 

35. In aceasta privinta, Curtea aminteste ca nu a negat niciodata ca interesul unei bune administrari a justitiei poate justifica impunerea unei restrictionari financiare a accesului unei persoane la un tribunal (Tolstoy-Miloslavsky, citat mai sus, pag. 80-81, §§ 61 si urmatoarele, si Kreutz, citat mai sus, § 59). 

36. In pofida marjei de apreciere de care dispune statul in aceasta materie, Curtea subliniaza ca limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibila cu prevederile art. 6 alin. 1 din Conventie decat daca prin aceasta se urmareste un scop legitim si daca exista un grad rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul vizat. 

37. In particular, tinand cont de principiul conform caruia Conventia urmareste protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective, Curtea reitereaza ca cuantumul cheltuielilor de judecata, apreciat in contextul circumstantelor unei spete date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita, precum si faza procedurala in care aceasta restrictie este impusa sunt factori care trebuie luati in considerare atunci cand se determina daca o persoana a beneficiat de dreptul de acces la un tribunal sau daca, datorita cuantumului cheltuielilor de judecata, dreptul de acces la un tribunal a fost restrans in asa masura incat este afectat in insasi substanta sa. 

38. In speta data, Curtea retine ca neplata sumei de 323.264 EUR cu titlu de taxa de timbru pentru introducerea actiunii a condus la anularea acesteia. 

39. Curtea apreciaza, de asemenea, ca suma in cauza, care este, fara indoiala, foarte ridicata pentru orice justitiabil obisnuit, nu era justificata nici prin circumstantele particulare ale cauzei, nici prin situatia financiara a reclamantilor, ci reprezenta un procent fix, stabilit de lege, din suma reprezentand obiectul litigiului. Desi suma solicitata de reclamanti cu titlu de despagubiri pentru lipsirea de foloasele rezultate din chiria perceputa de stat a fost importanta, Curtea apreciaza, tinand cont de valoarea imobilului, ca ea nu a fost nici abuziva, nici lipsita de fundament. 

40. Pe de alta parte, Curtea apreciaza ca suma ceruta reclamantilor pentru introducerea actiunii lor a fost excesiva. In consecinta, reclamantii au fost obligati sa renunte la actiune, ceea ce i-a lipsit pe acestia de dreptul lor ca o instanta sa le examineze cererea. 

41. In legatura cu posibilitatea reclamantilor de a solicita scutirea de la plata taxei de timbru, Curtea apreciaza ca argumentul Guvernului, bazat pe presupusa omisiune a reclamantilor, ar fi echivalent cu exceptia neepuizarii cailor de atac interne. Curtea retine ca o exceptie similara a fost respinsa in faza examinarii admisibilitatii cererii. In orice caz, Curtea apreciaza ca Guvernul nu i-a pus la dispozitie practica judiciara interna care sa demonstreze eficacitatea unei asemenea cereri in sensul art. 35 alin. 1 din Conventie. 

42. Avand in vedere circumstantele spetei si, in special, imprejurarea ca aceasta restrictionare a fost impusa in faza initiala a procedurii, Curtea apreciaza ca a fost disproportionata si astfel a adus atingere insesi esentei dreptului de acces la o instanta (a se vedea, mutatis mutandis, Teltronic-CATV impotriva Poloniei, nr. 48.140/99, 10 ianuarie 2006). 

43. In consecinta, Curtea apreciaza ca statul nu a pastrat un echilibru just intre, pe de o parte, interesul sau in a recupera cheltuielile de judecata, iar pe de alta parte, interesul reclamantilor ca o instanta sa le examineze cererea. 

44. Asadar, a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie. II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 

45. Reclamantii se plang de faptul ca anularea actiunii lor i-a impiedicat sa beneficieze de chiriile pe care statul le-a incasat. Ei vad in aceasta violarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede ca:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor." 

A. Cu privire la exceptia preliminara a Guvernului bazata pe incompatibilitatea ratione temporis a acestei plangeri cu dispozitiile Conventiei 

46. Guvernul atrage atentia asupra faptului ca imobilul aflat in litigiu a intrat in proprietatea statului in 1949, cu mult inaintea datei ratificarii Conventiei de catre Romania, si, prin urmare, Curtea nu are competenta ratione temporis de a examina circumstantele si consecintele acestui transfer. 

47. Reclamantii se opun argumentelor Guvernului si sustin ca intre 1949 si 12 octombrie 1999, data restituirii efective a imobilului, a existat o stare continua de incalcare a dreptului lor de proprietate prin posesia exercitata fara titlu si exploatarea imobilului de catre stat, care ar fi trebuit, in consecinta, sa le restituie chiriile incasate. 

48. Curtea retine ca plangerea reclamantilor nu priveste circumstantele transferului dreptului de proprietate al imobilului, ci imposibilitatea actuala de a obtine restituirea fructelor civile ale imobilului, desi Decizia din 14 aprilie 1999 a Tribunalului Bucuresti a constatat ilegalitatea aproprierii acestuia de catre stat si a dispus restituirea imobilului catre reclamanti. 

49. Or, tinand cont de faptul ca decizia sus-mentionata, precum si actiunea de restituire a chiriilor erau ulterioare datei de 20 
iunie 1994, data ratificarii Conventiei de catre Romania, Curtea apreciaza ca este competenta ratione temporis pentru a lua in discutie aceasta plangere, in ceea ce priveste cererea de restituire a fructelor civile produse de imobil dupa ratificarea Conventiei de catre Romania [a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski impotriva Poloniei (decizie) [MC], nr. 31.443/96, CEDO 2002-X]. 

50. Curtea respinge, asadar, exceptia invocata de Guvern. 

B. Cu privire la temeinicia plangerii
1. Argumentele partilor 
51. Reclamantii pretind ca indeplinesc conditiile legale pentru a obtine restituirea chiriilor incasate de catre stat. Ei atrag atentia asupra faptului ca in urma anularii actiunii lor au fost pe nedrept deposedati de aceste sume. 

52. Guvernul sustine ca niciodata instantele nu au recunoscut reclamantilor vreun drept la restituirea acestor sume si ca nu exista o practica a instantelor favorabila unor cereri similare cu cea a reclamantilor. 

53. Prin urmare, Guvernul estimeaza ca reclamantii nu erau titularii nici ai unui bun, nici ai unei creante impotriva statului, in virtutea carora ar fi putut pretinde ca au cel putin o "speranta legitima" de a obtine exercitiul efectiv al unui drept de proprietate. 

54. Guvernul atrage atentia asupra faptului ca actiunea reclamantilor, calificata de instante ca actiune principala, a fost anulata din cauza neachitarii taxei de timbru, or competenta de a aprecia o situatie de fapt si de a aplica dreptul intern apartine in primul rand jurisdictiilor nationale. In afara de aceasta, Guvernul subliniaza ca, in cazul in care actiunea reclamantilor ar fi fost admisa, dreptul lor de creanta ar fi fost prescris in parte, de vreme ce, in conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958, actiunea in restituirea fructelor civile se prescrie in termen de 3 ani. 

55. Reclamantii se opun tezei Guvernului si reitereaza ca recunoasterea dreptului de proprietate asupra imobilului in cauza implica recunoasterea dreptului asupra fructelor civile, doar cuantumul sumei putand, eventual, sa provoace controverse. 

56. Din acest punct de vedere, reclamantii sustin ca in temeiul art. 485 si urmatoarele din Codul civil, posesorul unui imobil nu-si insuseste fructele civile decat daca poseda imobilul cu buna-credinta. Or, tinand cont de faptul ca statul era posesor de rea-credinta, el era obligat sa le restituie aceste fructe. Ei apreciaza ca constatarea ilegalitatii aproprierii imobilului antrena de drept aplicarea dispozitiilor mai sus citate din Codul civil, dand astfel nastere, in patrimoniul lor, unei creante fata de stat. 

57. In legatura cu prescrierea dreptului lor la actiune, reclamantii atrag atentia ca termenul de 3 ani nu se aplica in speta in cauza, deoarece, in conformitate cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescriptie a actiunii in repararea unui prejudiciu cauzat printr-un act ilicit nu incepe sa curga decat in momentul in care victima a cunoscut sau trebuia sa cunoasca amploarea prejudiciului si persoana responsabila. Or, ei invoca faptul ca, din cauza transferurilor succesive ale proprietatii imobilului intre diverse institutii ale statului, nu au cunoscut cu exactitate posesorul si prejudiciul real decat din momentul comunicarii Deciziei din 14 aprilie 1999 de catre Tribunalul Bucuresti. 

2. Pozitia Curtii 
58. Curtea reaminteste ca un reclamant nu poate invoca incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decat in masura in care deciziile pe care le critica se refera la "bunurile" sale in sensul acestei dispozitii. Notiunea de "bunuri" poate acoperi atat "bunurile actuale", cat si valorile patrimoniale, intelegandu-se prin aceasta creantele in virtutea carora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o "speranta legitima" de a obtine exercitiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotriva, speranta de a vedea recunoscut un drept de proprietate a carui exercitare este imposibila nu poate fi considerata un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 si este similara unei creante sub conditie rezolutorie [a se vedea Principele Hans-Adam II de Liechtenstein impotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 82 si 83, CEDO 2001-VIII, si Gratzinger si Gratzingerova impotriva Republicii Cehe (decizie) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002 - VII]. 

59. Cat despre notiunea de "speranta legitima", Curtea aminteste, de asemenea, ca, deoarece interesul patrimonial vizat este de natura creantei, nu poate fi considerat o "valoare patrimoniala" decat atunci cand are o baza suficienta in dreptul intern, spre exemplu atunci cand este confirmat de o jurisprudenta bine stabilita a instantelor (Kopecky impotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 52, CEDO 2004). 

60. In speta, Curtea observa ca formularea art. 485, 486 si 487 din Codul civil este foarte clara si nu lasa loc niciunei indoieli asupra obligatiei posesorului unui imobil de a restitui proprietarului real fructele civile ale acestui imobil. Singura exceptie o reprezinta cazul posesiei de buna-credinta a imobilului, in virtutea unui titlu translativ de proprietate ale carui vicii nu sunt cunoscute de posesor. 

61. Or, Curtea retine ca nu acesta a fost cazul in speta, de vreme ce, in cursul actiunii in revendicare, Ministerul Finantelor si Primaria Generala a Municipiului Bucuresti au recunoscut lipsa unui titlu translativ de proprietate si, prin Hotararea din data de 14 aprilie 1999, Tribunalul Bucuresti a apreciat, de asemenea, ca statul nu avusese niciodata vreun titlu de proprietate asupra imobilului in litigiu. 

62. Pe de alta parte, Curtea observa ca, in ciuda a ceea ce afirma Guvernul, jurisprudenta Curtii Supreme de Justitie recunoaste, de asemenea, un drept la restituirea chiriilor incasate de stat dupa introducerea unei actiuni de revendicare. In speta, aceasta perioada se intinde intre 3 septembrie 1998, data introducerii actiunii de revendicare, si 12 octombrie 1999, data punerii efective in posesia imobilului. 

63. In consecinta si fara a specula asupra posibilului rezultat al cererii de rambursare adresate de reclamanti, daca aceasta ar fi fost examinata pe fond, Curtea estimeaza ca reclamantii puteau pretinde sa aiba o "speranta legitima" de a vedea concretizat, macar in parte, dreptul lor referitor la restituirea fructelor civile, conform dispozitiilor Codului civil si jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie (vezi, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera - S.A. si altii impotriva Belgiei, Hotararea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21, §§ 31, 32). 

64. Cat despre existenta unei ingerinte, Curtea constata ca anularea actiunii de restituire a chiriilor a suprimat practic orice sansa a reclamantilor de a obtine rambursarea chiriilor in litigiu. Este vorba deci despre o ingerinta in dreptul de proprietate al acestora. 

65. Curtea aminteste ca art. 1 din Protocolul nr. 1 garanteaza in esenta dreptul de proprietate. El contine trei norme distincte: prima, care este exprimata in prima fraza a primului alineat si imbraca un caracter general, enunta principiul respectului proprietatii; a doua, care figureaza in a doua fraza a aceluiasi alineat, vizeaza privarea de proprietate si o subordoneaza anumitor conditii; cat despre a treia, consemnata in cel de-al doilea alineat, recunoaste statelor contractante puterea de a reglementa folosinta bunurilor in conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor.
Totusi, cele trei reguli nu sunt "distincte", in sensul ca nu ar avea legatura intre ele: a doua si a treia privesc cazurile particulare in care se aduce atingere dreptului la respectarea proprietatii asupra bunurilor si trebuie interpretate in lumina principiului general enuntat in prima regula.
Prin urmare, trebuie cercetat daca a fost mentinut un echilibru just intre exigentele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale reclamantilor (vezi, intre altele, Sporrong si Lonnroth impotriva Suediei, Hotararea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69). 
#PAGEBREAK#

66. In speta, Guvernul invoca faptul ca anularea actiunii tine, in primul rand, de dreptul intern si de aprecierea sa de catre jurisdictiile nationale si ca, in orice caz, dreptul reclamantilor de a pretinde rambursarea unei eventuale creante era in parte 
prescris. 

67. In legatura cu primul argument al Guvernului, Curtea reitereaza constatarea facuta cu ocazia examinarii plangerii bazate pe art. 6 alin. 1 din Conventie, si anume ca, in ciuda marjei de apreciere pe care o au jurisdictiile interne, anularea actiunii din cauza neachitarii taxei de timbru a adus atingere dreptului lor de acces la un tribunal. Or, tinand cont de faptul ca lezarea dreptului la respectarea proprietatii asupra bunurilor reclamantilor decurge din imposibilitatea de a-si valorifica creanta in fata jurisdictiilor interne, Curtea estimeaza ca puterea de apreciere cu care sunt investite aceste jurisdictii nu ar justifica lezarea dreptului garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1.
68. Cat despre sustinerea Guvernului bazata pe prescrierea actiunii, presupunand chiar ca prescriptia se aplica in speta de fata, Curtea observa ca dreptul de creanta al reclamantilor nu ar fi stins decat in parte, ceea ce Guvernul nu contesta.
69. Intrucat Guvernul nu a explicat intr-o maniera convingatoare de ce reclamantii nu au primit nicio despagubire in schimbul exploatarii imobilului de catre stat, Curtea considera ca nu s-a pastrat un just echilibru intre protectia dreptului de proprietate al reclamantilor si exigentele interesului general. 

70. Prin urmare, a avut loc o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. 

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie 
71. Potrivit art. 41 din Conventie, "In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila". 

A. Despagubiri 
72. Reclamantii pretind cu titlu de daune materiale suma de 40.020.428 USD, reprezentand valoarea chiriilor pentru perioada 1950-1999, pe care statul ar fi trebuit sa le-o inapoieze. 

73. Reclamantii solicita 50.000 USD cu titlu de daune morale. 

74. Guvernul contesta aceste pretentii, pe care le considera excesive. El reitereaza ca jurisdictiile interne n-au stabilit existenta unei creante impotriva statului. In orice caz, el atrage atentia ca dreptul de a cere restituirea chiriilor incasate de stat pentru o perioada ce depaseste 3 ani de la data introducerii actiunii era prescris. 

75. Cu privire la suma solicitata cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul sustine ca nu exista nicio legatura directa intre incalcarea invocata si pretinsul prejudiciu moral. 

76. Curtea reaminteste ca a decis ca Guvernul nu a explicat intr-o maniera convingatoare motivele pentru care reclamantii nu au primit nicio despagubire in schimbul exploatarii imobilului de catre stat. 

77. Cu siguranta, Curtea nu s-ar putea substitui instantelor interne pentru a se pronunta asupra temeiniciei actiunii de restituire a chiriilor. Curtea nu are nici sarcina de a evalua prejudiciul, nici de a stabili cuantumul creantei reclamantilor [a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera - S.A. si altii impotriva Belgiei (art. 50), Hotararea din 3 iulie 1997, Culegerea 1997-IV, p. 1.296, § 10, si Yagtzilar si altii impotriva Greciei (satisfactie echitabila) [MC], nr. 41.727/98, § 24, 15 ianuarie 2004]. 

78. In consecinta, cum absenta oricarei despagubiri, si nu ilegalitatea aproprierii imobilului de catre stat in 1949, se afla la originea incalcarii constatate, indemnizatia nu trebuie sa reflecte neaparat intreaga valoare a bunurilor [a se vedea, mutatis mutandis, Ex-regele Greciei si altii impotriva Greciei (satisfactie echitabila) [MC], nr. 25.701/94, 28 noiembrie 2002, § 78]. 

79. Pentru a determina reparatia adecvata, Curtea trebuie sa ia in calcul doua elemente: pe de o parte, competenta sa ratione temporis nu incepe decat la 20 iunie 1994, data ratificarii Conventiei de catre Romania, si, pe de alta parte, cat priveste aceasta perioada, Curtea nu trebuie sa piarda din vedere ca jurisprudenta interna exclude returnarea fructelor civile pentru perioada 
anterioara introducerii actiunii in revendicare, pentru cazul in speta, 3 septembrie 1998. 

80. Statuand cu privire la satisfactia echitabila, in sensul art. 41 din Conventie, Curtea acorda in solidar reclamantilor suma de 40.000 EUR cu acest titlu. 

81. Cu privire la daunele morale, Curtea considera constatarea unei incalcari a dreptului de acces la un tribunal si a dreptului la respectarea bunurilor ca reprezentand prin ea insasi o satisfactie indestulatoare. 

B. Cheltuieli de judecata 
82. Reclamantii pretind 7.000 USD pentru cheltuieli de judecata, fara a preciza daca este vorba de cheltuieli efectuate in fata jurisdictiilor interne sau pentru prezentarea cererii in fata Curtii. 

83. Guvernul atrage atentia asupra faptului ca reclamantii nu au furnizat niciun document justificativ in sprijinul cererii lor. 

84. Curtea aminteste faptul ca, din punctul de vedere al art. 41 din Conventie, pot fi rambursate doar cheltuielile despre care s-a stabilit ca au fost cu adevarat efectuate, ca erau necesare si in cuantum rezonabil (a se vedea, intre altele, Nikolova impotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II). 

85. Tinand cont de faptul ca reclamantii nu au justificat cheltuielile de judecata pretinse, Curtea decide sa nu le acorde nicio suma cu acest titlu. 

C. Daune moratorii 
86. Curtea hotaraste ca este potrivit sa stabileasca cuantumul daunelor moratorii pe baza cuantumului dobanzii facilitatii de 
imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale.

DIN ACESTE MOTIVE,

C U R T E A,

IN UNANIMITATE,

1. hotaraste ca a avut loc o incalcare a art. 6 alin. 1 din Conventie;
2. hotaraste ca a avut loc o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantilor, impreuna, in termen de 3 luni, incepand cu ziua in care hotararea va deveni definitiva, conform art. 44 alin. 2 din Conventie, 40.000 EUR (patru zeci de mii de euro) cu titlu de daune materiale, la care se adauga suma care poate fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca, incepand cu expirarea termenului amintit si pana la data platii efective, aceasta suma va fi majorata cu o dobanda simpla egala cu dobanda facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, aplicabila in decursul acestei perioade, majorata cu trei puncte procentuale;
4. hotaraste ca stabilirea incalcarii reprezinta prin ea insasi o satisfactie echitabila suficienta pentru daunele morale suferite de reclamanti;
5. respinge cererea de satisfactie echitabila pentru surplus.
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la 24 mai 2006, in conformitate cu art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.


Presedinte,                Grefier,
John Hedigan           Vincent Berger