E dilema in care ne gasim adesea, incercand sa expediem, dintr-un singur gand, toate angoasele vietii noastre neimplicate. Si facem asta uitand ca viata are, ea insasi, o reteta infailibila. Incepe cu tine! Atinge-ti potentialul si fa lucrurile pe care le poti face astazi. Si, ca sa fie o discutie practica, iata o oportunitate de implicare.

Articolul continuă mai jos

Un, doi, trei, un, doi, trei, un, doi, trei. E-un pas de vals, dar nu conteaza. Pentru ca daca nu-i simti ritmul, acolo, in inima ta, valsul e doar zgomot. La fel ca viata, de altfel. Lent, constant, echilibrat, pasul te duce de la inceput la final, trecandu-te prin bucurii si tristeti, domol, oricat de mult te-ai opune. Si viata te poarta la fel.

Am observat de mult ca viata e mai frumoasa, atunci cand nu incerci sa i te opui. E dificil, e complicat, e... oricum ai vrea sa-i spui. Dar, pana la urma, intelegi ca singurul lucru cu care te poti bate sunt limitele tale, nu viata insasi. Asta-i deosebeste pe oamenii intelepti de oamenii care inca-si numara victoriile in fata vietii.

Limitele, prejudecatile, asteptarile, toate ne trag in jos, opunandu-se zdravan pasului domol care ar trebui sa ne guverneze. Atunci, infuriati peste masura, alegem adesea sa fim agresivi, brutali, violenti sau, mai rau, alegem sa fim indiferenti. Dintre toate greselile pe care le facem, indiferenta este cea care ne indeparteaza cel mai mult de la ritmul constant al vietii. Indiferenta ucide mai mult decat o va face vreodata razboiul. Si e ciudat ca nu ne dam seama de lucrul asta.

Un, doi, trei, un, doi, trei, un, doi, trei. E acelasi pas de vals, de care iti aduci aminte atunci cand pierzi lucruri dragi. E sentimentul ala pe care il ai atunci cand iti dai seama ca lucrurile marunte din viata ta, oamenii pe care i-ai ajutat de-a lungul timpului, sufletele pe care le-ai schimbat, toate aceste lucruri sunt singurul adapost real in fata durerilor vietii. Si, cu pasul in minte, petreci zile intregi incercand sa-ti dai seama unde ai gresit, atunci cand viata ta a luat o turnura speciala.

Lumea e altfel cand ai pasul in minte. Numai ca perioada respectiva tine putin, la fel de putin ca durerea. Si, apoi, o iei de la capat, incercand sa-ti impui ritmul in fata vietii. Pana data viitoare, cand viata iti reaminteste de pasul ei lent, echilibrat, pe care l-ai pierdut din nou. Si te simti calcat pe picior, tras de maneca, readus pe drumul cel bun. O schimbare dureroasa.

Dintre toate experientele vietii, hai sa ne aducem aminte de faptul ca indiferenta ucide. Ea, indiferenta, e cea care te face sa speri ca tie nu ti se vor intampla lucruri, iti da siguranta ca binele tau e echivalent cu binele lumii, te face sa treci grabit pe langa experiente pe care n-ar trebui sa le ocolesti. Ea, indiferenta, este motivul pentru care, atunci cand esti readus cu picioarele pe pamant, te intrebi "De ce eu?", "De ce mie?".

Atunci, febril, disperat, infrant, cauti solutii si treci de partea cealalta a barierei: locul ignoratilor. Un loc pe care nu-l parasesti decat atunci cand altii, putini, din ce in ce mai putini, aleg sa-si reaminteasca de pasul echilibrat al vietii si sa te ajute. Atunci, viata ne vede asa cum suntem noi. Oameni anesteziati de necazul care li s-a intamplat, oameni care inteleg sa-si infrunte boala si durerea cu demnitate si intr-o liniste aproape imposibil de inteles, oameni tacuti, oameni galagiosi.

Cand e vorba despre noi, adultii, durerea poate fi o bariera pe care o trecem sau nu. Noi putem lupta, ne putem linisti gandurile negre, le putem modela in forme ce amintesc de o speranta timida. Cand e vorba despre copiii nostri, insa, lucrurile se schimba radical, iar durerea e de mii de ori mai puternica. Ignoranta te apasa atunci intr-un mod pe care nimeni n-ar trebui sa-l simta vreodata.

Atunci cand e vorba despre copii, lumea sta in loc. Binele tau, ieri o oaza de liniste, se transforma intr-o perpetua goana dupa raspunsuri: "Ce vina are copilul meu?", "De ce nu m-a pedepsit pe mine?". Logic sau ilogic, un astfel de comportament e tipic pentru parintii care-si vad copiii chinuindu-se in ghearele unor boli prea grele pentru umerii lor mici. Atunci, indiferenta se poate simti in toata splendoarea ei.

Un, doi, trei, un, doi, trei, un, doi, trei. In spiritul acestei povesti, te rog astazi sa-ti readuci aminte de viata si, pornind de acolo, sa-ti indrepti atentia spre eforturile aproape imposibile ale unor oameni care-si propun sa schimbe ceva in lumea in care traiesc.

Acesti oameni, legati mai mult decat altii de ritmul simplu al vietii, au infrant indiferenta. Impacati cu lupta pe care si-au asumat-o, ei iti cer doar sa le dai instrumente de lucru. Nu-ti cer bani. Banii ii dai oricum sub forma impozitului pe venit. I-ar ajuta, insa, daca ai directiona catre ei 2% din impozitul tau pe venit.

Asociatia: Salveaza Vieti
Scopul: Crearea Centrului de Excelenta pentru tratarea cancerului la copii.
Cum poti ajuta tu: directioneaza 2% din impozitul tau pe venit pentru activitatea lor. Vezi aici detalii!

Asculta-ti ritmul interior si alege sa ajuti inainte ca Romania moderna sa faca ce stie ea mai bine: sa te oblige sa-ti cultivi indiferenta, incercand astfel sa faci fata aberatiilor pe care esti nevoit sa le traiesti.

PS
O alta forma de indiferenta este contestarea continua a celor care fac ceva. Daca nu vrei sa-ti indrepti cei 2% catre o asociatie anume, cauta un alt destinatar al banilor tai si directioneaza-i catre el. Copii, copaci, haos legislativ, caini si alte multe cauze sunt acolo, asteptand sa le ajuti cu putinul pe care il poti face: directioneaza-ti 2% si bifeaza in calendarul vietii tale ca in 2011 ai facut, cu adevarat, ceva.
Context articol:

Citește mai mult despre ganduri pentru acasa