O pauză nedeterminat de lungă

Nu aș vrea să vorbesc nici printr-o voce suprem generalizatoare, dar nici la modul singular. Mulți dintre noi am trecut, din martie până acum, printr-un segment de emoții neaccesate pân-atunci; prin frustrări și spaime, prin depresii și anxietăți. Pentru unii acceptarea celor ce se întâmplă este încă greu de făcut, pentru alții, imposibil. Am văzut, din martie și până acum, oameni care au trecut de la o extremă la alta; în gândire și-n emoții; pentru unii, echilibrul a venit mai ușor, pentru alții, mai greu sau deloc; pentru unii au fost luni de plictiseală, pentru alții, de indulgență și excese; pentru unii a fost munca de acasă, pentru alții munca deloc. 

Un imprevizibil extrem de periculos ne-a lăsat, măcar o perioadă, privați de multe dintre lucrurile și oamenii dragi, familiari sau măcar fără de obișnuințele și banalitățile noastre cotidiene. Pentru cei care trăiesc cu toate comoditățile prezentului, să te vezi literalmente închis în casă este ca și cum ți-ar trage cineva preșul de sub picioare; te sperie, te trântește și te doare. Pun pariu însă că toți cei care folosesc zilnic internetul (să nu uităm că satele României nu sunt deloc fericite la acest capitol) s-au gândit de câteva zeci de ori în ultimele luni la cât de norocoși sunt. Cum ar fi fost izolarea ori carantina fără Netflix, YouTube, Facebook, Instagram, fără să avem nenumărate filme și distracții de canapea la un click distanță, fără să ne putem lăuda cât de multe am reușit să facem stând acasă, fără să ne plângem colectiv despre ce ne așteaptă, fără să schimbăm impresii la secundă și fără să ne vedem oamenii dragi în palmă sau pe un monitor? Nasol, nu?

Ce s-a schimbat? Temporar, multe, aproape totul, pentru unii. Pe termen lung, greu de spus. Sar din mulțime și mă-ntorc acasă. Ce s-a schimbat pentru mine? Am luat și iau în continuare tot ce se petrece ca pe o pauză imensă; o pauză de mers colo și colo, de făcut aia si aia - o nebănuit de lungă pauză. Am început cu mult echilibru și răbdare, am dat cât de mult am putut din ele în stânga și-n dreapta și mă tem doar să n-ajungă spre sfârșit. M-am frustrat când n-am mai găsit drojdie la raft, întrebându-mă de când s-au făcut toți vecinii de cartier brutari, dar am descoperit pâinea irlandezilor și a meritat; m-am apucat de pictură doar ca să-mi confirm cât de lipsită de talent sunt, am trimis poliția de trei ori peste vecinii care făceau maratoane prin casă și urlau la lună precum în serialele pentru adolescenți; am descoperit beneficiile urcatului pe scări până la ultimul etaj (de două-trei ori pe zi) într-o vreme când domnului polițai i se părea că a merge 3 kilometri pe jos e infracțiune; am redescoperit cât de înapoiată e administrația publică și cât de simplă e schimbarea unui sistem atunci când te încolțește cineva s-o faci (sau când ești conștiincios și vrei să faci ceva la locul de muncă, nu doar să-ți plătești contribuția la pensii). Am descoperit, așa cum începusem să spun la început, că avem o capacitate impresionantă de a ne adapta. 

Nimic despre schimbare, însă, în orizontul meu, unde toată lumea caută să se întoarcă la normalitate, inclusiv eu. Normalitatea însă nu e o chestiune fixă, bătută-n cuie, e schimbătoare. În secolul XXI, normalitatea noastră azi, chiar și fără COVID-19, era oricum destul de diferită de cea de acum cinci sau zece ani. Un pericol nevăzut, o teamă în plus pentru ziua de mâine, o ușoară schimbare de paradigmă vine azi, dar poate vin altele mâine și poimâine, pot veni și în zilele care urmează acestora și tot așa.

Un aflux de texte ne povestea, acum câteva luni, de noua realitate; despre oamenii care au redescoperit bunătatea, frumusețea, viața de familie, plăcerea lucrului făcut în casă, despre schimbarea de mentalitate... O închipuire doar, mi se pare, că s-a schimbat într-o lună sau două ceva fundamental în noi. Nu văd nicio schimbare. Suntem susceptibili de astfel de schimbări doar pe termen lung, în zeci de ani, poate chiar sute. 

Adevărul e că nici în martie nu știam sigur ce ne aduce ziua de mâine, nici în septembrie anul trecut, nici în septembrie anul acesta nu știm. Noua realitate, cum le place multora să o denumească, e doar o combinație nouă la zaruri care ne-a fost jucată, o mână proastă însă. O viziune optimistă ne spune că trecem mai repede peste ce ni se întâmplă acum, o alta mai pesimistă ne spune că oricând putem să nimerim o mână și mai proastă...

--

Notă
Pentru o altă perspectivă asupra acestui subiect, te invit să citești editorialul lui Alin, publicat tot astăzi. Am convenit ca, de acum înainte, în unele week-end-uri, să dezbatem, prin intermediul unor dialoguri editoriale, subiecte ce au atras atenția publicului în ultima vreme.

--