Cum ar fi fost să purtăm noi, oamenii României 2020, războiul de independență?

1. Faptul că, pentru mulți oameni, speranța pâlpâie ușor, asemeni unei lumânări aproape să se stingă. Sunt atâtea crize ce s-au încăpățânat să vină împreună, încat e complicat să spui de ce lumea e, în ansamblul ei, pesimistă. 

 

Și starea asta a lucrurilor are un efect ciudat asupra viitorului. Societățile pesimiste sunt mai predispuse la ceartă decât altele. Sunt mai ușor de mințit și păcălit, mai ușor să fie prinse în plasa populismului de doi lei decât în alte vremuri. Societățile pesimiste nu mai construiesc și nici nu mai îngrijesc lucrurile pe care le au, pentru că mintea le e ocupată de o depresie constantă.

 

2. Rebeliunea pe care o văd la unii oameni care, deși e evident că înțeleg raționamentul medical pe care îl presupune actuala stare a lucrurilor, aleg să acționeze spre contestarea oricărei forme de autoritate. 

 

Faptul că există mulți oameni care aleg să creadă că e mai important să discute totul în termeni de alegeri politice decât în termenii unei păci sociale ce ne-ar ajuta pe toți să acționăm mai bine. Comentariile veșnice pe care le-am văzut în ultimele 6 luni, care introduc în discuție evreii, extratereștrii, illuminati, cine știe ce alte cluburi secrete ori miliardari ai lumii, națiuni bogate ori sărace, planuri extrem de elaborate și multe altele, încercând astfel să-și justifice lor și să le impună altora un adevăr imposibil de justificat așa. Abordarea prin care oamenii aleg ”să creadă” ori ”să nu creadă” în ceva, când alți semeni ai lor mor în spitale. Vecini care spun, imediat ce-au văzut morții de peste gard, că sigur au murit de altceva.

 

3. Ura. Încrâncenarea. Inverșunarea de-a găsi justificări pentru orice grozăvie, câtă vreme nu ți se întâmplă ție. Agresivitatea nedisimulată, limbajul crancen și din ce în ce mai plin de obscenități, pe care pandemia l-a dus la rangul de artă a comunicării curente. 

 

Și-ar mai fi câteva lucruri, dar m-am gândit să mă limitez la câteva, doar.

1. Sentimentul de frică.
Oamenii pare că s-au împărțit, în zilelele din urmă, în două categorii importante: cei care acceptă că există o problemă și încearcă să facă tot posibilul să nu se îmbolnăvească nici ei și nici să nu-i îmbolnăvească pe cei din jur și cei cărora nu le pasă. 

 

Și e interesant, pentru că la drept am învățat într-un mod interesant definitia culpei. Omorul din culpă, e, spre exemplu, cel săvârșit de un șofer care merge pe o stradă cu multe treceri de pietoni cu o viteză mare. Înțelege teoria, cum că mașina lui nu poate opri în timp util, dacă i-ar sări cineva în față, dar nu-i pasă. Sau, și dacă-i pasă, speră nejustificat că lui nu i se va întâmpla. Nu știu de ce, dar am vazut, în jur, o mulțime de cazuri care, astăzi, s-ar încadra în definiția acestui concept, pornind de la atitudinea pe care o au asupra ideii de infectare cu covid. 

 

Asta e motivul pentru care o groază de oameni trăiește astăzi cu frică. Frica de o moarte stupidă, cu o țeavă rece pe gât, singur și fără nimeni apropiat să te țină de mână ori să-ți aline trecerea. Frica de un sfârșit abrupt, pentru că alții au ales ”să nu creadă”.

 

 

Atunci când citești istorie, afli că, spre exemplu, radioactivitatea a fost negată multă vreme de mineri, de proprietari de mine și de alți oameni care considerau că pericolele care nu se văd sunt doar povești. Ciuma la fel. Oameni care, în timp, au murit din acele cauze, deși credeau că lor nu li se va întâmpla. Și ei și familiile lor. 

 

Dacă citești istorie, afli că, spre exemplu, autoritățile medicale din anii '20 dădeau leproșilor de la Tichilești concedii pentru a merge acasă. În timp, s-au întors cu toată familia în spital. Pentru că mulți nu credeau că lepra se poate transmite mai departe.

 

Atunci când vorbești cu diverse asociații și autorități, afli că un număr suprinzător de mare de tineri încă mai mor pentru că nu cred că linia de înaltă tensiune de la tren creează un câmp electric ce poate fi periculos chiar și la un metru, un metru și ceva distanță. Că nu e nevoie să pui mâna pe fir pentru a fi electrocutat. Că nu e ok să te urci pe tren să-ți faci selfie. 

 

Să negi existența a ceva e cel mai simplu lucru din lume. Nu trebuie să-ți bati capul să dovedești nimic, pentru că te poziționezi drept cel căruia ceilalți trebuie să-i probeze lucruri. Tu alegi să nu crezi și asta e suficient. Negaționismul prinde pentru că e simplu de înțeles și practicat.

 

 

Pare că, dacă e să accentueze ceva, actuala stare de lucruri accentuează sentimentul ca mulți oameni aleg să nu mai fie legați de nimic, să nu mai considere că merită să dea ceva înapoi societății, să creadă că li se cuvine totul, că viața trebuie trăită într-un hăhăit continuu.

Singur, pe lângă cele de mai sus, am vazut și lucruri care îți dau speranță, dar pare că ele se pierd în marea de fapte ce-ți fac picioarele să tremure, gândindu-te că viitorul va arăta așa. 

Cu aceste lucruri cred eu că vom rămâne și despre ele m-ar bucura să vorbim, astăzi, deschis.  

--

Notă
Pentru o altă perspectivă asupra acestui subiect, te invit să citești editorialul Simonei, publicat tot astăzi. Am convenit ca, de acum înainte, în unele week-end-uri, să dezbatem, prin intermediul unor dialoguri editoriale, subiecte ce au atras atenția publicului în ultima vreme.

--