Hotararea CEDO in Cauza Rozalia Avram impotriva Romaniei

Strasbourg
(Cererea nr. 19.037/07)
(Fond)
DEFINITIVA
16 decembrie 2014

Hotararea a devenit definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din Conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.
In Cauza Rozalia Avram impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din Josep Casadevall, presedinte, Alvina Gyulumyan, Dragoljub Popovic, Luis Lopez Guerra, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, Iulia Antoanella Motoc, judecatori, si Fatos Araci, grefiera adjuncta de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 26 august 2014,
pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 19.037/07 indreptata impotriva Romaniei prin care o resortisanta a acestui stat, Rozalia Avram (reclamanta), a sesizat Curtea la 11 aprilie 2007, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenta judiciara, este reprezentata de M. Scarlat, avocat in Arad. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta si-a intemeiat cererea pe art. 6 § 1 din Conventie, plangandu-se de atingerea adusa principiului securitatii raporturilor juridice.
4. La 8 decembrie 2011, cererea a fost comunicata Guvernului.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei
5. Reclamanta s-a nascut in 1947 si locuieste in Arad.
6. In 1975, in temeiul legislatiei privind prescriptia, statul si-a inscris in cartea funciara dreptul de proprietate asupra unui imobil situat in Arad care apartinuse episcopiei catolice de Oradea (denumita in continuare „episcopia”). In 1980, imobilul a fost impartit in mai multe apartamente.
7. In 1997, in temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului, statul i-a vandut reclamantei un apartament pe care aceasta il ocupa in calitate de chirias. Acest apartament provenea din diviziunea unui alt apartament mai mare, situat in imobilul mentionat anterior. In acelasi an, alte apartamente situate in imobil au fost vandute chiriasilor. Cativa cumparatori si-au inscris apartamentele pe numele lor in cartea funciara.
8. In 1998, episcopia a solicitat Judecatoriei Arad restituirea imobilului. Invocand dispozitiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica, episcopia a sustinut ca preluarea imobilului fusese nelegala, intrucat legislatia privind prescriptia nu constituia un titlu de proprietate valabil.
9. In consecinta, episcopia a solicitat modificarea cartii funciare, prin radierea inscrierilor facute in numele statului cu privire la apartamentele in litigiu. Invocand art. 9 din Legea nr. 112/1995, aceasta a solicitat, de asemenea, si anularea vanzarii apartamentelor si radierea inscrierilor facute in numele tertilor dobanditori, pretinzand ca vanzarea fusese nelegala.
10. Prin Hotararea din 7 decembrie 1998, instanta a respins actiunea motivand ca transferul bunului in patrimoniul statului respectase legislatia in vigoare la momentul faptelor si ca respectivele contracte de vanzare-cumparare erau valabile. Recursul episcopiei a fost respins prin Decizia definitiva a Curtii de Apel Timisoara din 17 decembrie 1999.
11. In 2003, autoritatile administrative au admis in parte o cerere a episcopiei de restituire, formulata in temeiul a doua ordonante adoptate de Guvern in 2000 si 2002 cu privire la bunurile care apartinusera cultelor religioase, si i-au restituit acesteia apartamentele care nu facusera obiectul unui contract de vanzare-cumparare.
12. Episcopia a formulat o noua actiune impotriva autoritatilor locale si a tertilor dobanditori, inclusiv impotriva reclamantei, solicitand anularea contractelor. Episcopia a sustinut ca preluarea imobilului fusese ilegala si ca vanzarea apartamentelor nu respectase dispozitiile Legii nr. 112/1995.
13. Prin Hotararea din 15 mai 2003, Judecatoria Arad a respins actiunea, retinand autoritatea de lucru judecat a Hotararii din 17 decembrie 1999. Apelul episcopiei a fost respins prin Decizia din 3 noiembrie 2003 prin care Tribunalul Arad a confirmat autoritatea de lucru judecat.
14. Prin Decizia din 16 decembrie 2004, Curtea de Apel Timisoara a admis recursul episcopiei. Curtea de apel a motivat ca, in aplicarea ordonantelor de Guvern mentionate anterior si dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv, hotararile judecatoresti cu privire la imobilele nationalizate nu se mai bucurau de autoritate de lucrul judecat. Pe cale de consecinta, curtea de apel a retrimis cauza la judecatorie pentru o noua judecata pe fond.
15. Prin Hotararea din 26 octombrie 2005, judecatoria a admis actiunea episcopiei. S-a retinut ca, in raport cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, transferul bunului in litigiu in patrimoniul statului fusese nelegal, legislatia privind prescriptia in vigoare la momentul faptelor neputand constitui un temei legal pentru acest transfer. Instanta a anulat si contractele de vanzare-cumparare, apreciind ca fusesera incalcate dispozitiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, intrucat imobilul apartinuse unei organizatii religioase, si nu unei persoane particulare.
16. In urma apelului reclamantei si al altor cumparatori, aceasta hotarare a fost confirmata prin Decizia Tribunalului Arad din 9 martie 2006 si, ca urmare a recursului acelorasi persoane, prin Decizia definitiva a Curtii de Apel Timisoara, pronuntata la 25 octombrie 2006.
17. Apartamentele au fost reinscrise in cartea funciara pe numele statului. Cererea episcopiei de restituire a ansamblului imobilului este pendinte in fata autoritatilor interne.

II. Dreptul si practica interne relevante
18. Principalele dispozitii legislative, practica administrativa si jurisprudenta interna referitoare la regimul juridic al bunurilor nationalizate sau confiscate de stat in timpul regimului comunist au fost prezentate in hotararile Maria Atanasiu si altii impotriva Romaniei (nr. 30.767/05 si 33.800/06, pct. 44-80, 12 octombrie 2010) si Preda si altii impotriva Romaniei (nr. 9.584/02, 33.514/02, 38.052/02, 25.821/03, 29.652/03, 3.736/03, 17.750/03 si 28.688/04, pct. 70-74, 29 aprilie 2014).
19. Art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte este redactat astfel: „(1) Chiriasii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie in natura fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora [conform procedurii prevazute de prezenta lege] pot opta (...) pentru cumpararea acestor apartamente cu plata integrala sau in rate a pretului. [...]”
20. Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia este redactat astfel: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale si bunurile dobandite de stat in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania era parte si a legilor in vigoare la data preluarii lor de catre stat.”
21. Art. 1201 din Codul civil in vigoare la momentul respectiv era redactat dupa cum urmeaza: „Este lucru judecat atunci cand a doua cerere in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facuta de ele si in contra lor in aceeasi calitate.”
22. Articolul relevant in speta din noul Cod de procedura civila, intrat in vigoare la 15 februarie 2013, prevede urmatoarele: Art. 509 alin. (1) pct. 10 „(1) Revizuirea unei hotarari pronuntate asupra fondului sau care evoca fondul poate fi ceruta daca: [...] 10. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a drepturilor sau libertatilor fundamentale datorata unei hotarari judecatoresti, iar consecintele grave ale acestei incalcari continua sa se produca;”.

IN DREPT

I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 § 1 din Conventie
23. Reclamanta denunta o atingere adusa principiului securitatii raporturilor juridice, pe motiv ca, prin intermediul Deciziei definitive din 25 octombrie 2006, Curtea de Apel Timisoara a anulat contractul de vanzare-cumparare a apartamentului sau si astfel - in opinia sa - a repus in discutie autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive pe care chiar ea o pronuntase la 17 decembrie 1999. Reclamanta invoca art. 6 § 1 din Conventie, redactat dupa cum urmeaza: „Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil [...] a cauzei sale, de catre o instanta [...], care va hotari [...] asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
24. Guvernul a invocat faptul ca reclamanta nu are calitate de victima, in sensul art. 34 din Conventie, in ceea ce priveste o eventuala incalcare a art. 6 § 1 din Conventie. In acest sens, Guvernul expune faptul ca reclamanta nu a fost parte in prima procedura in fata instantelor interne, finalizata prin Decizia din 17 decembrie 1999, prin care a fost respinsa actiunea episcopiei. Pe cale de consecinta, Guvernul apreciaza ca reclamanta nu ar putea invoca o atingere adusa securitatii raporturilor juridice, determinata de pretinsa nerespectare a deciziei din 17 decembrie 1999 in cadrul celei de-a doua proceduri care a vizat-o si pe ea alaturi de alti fosti chiriasi.
25. Reclamanta contesta aceasta teza. Desi admite ca nu a fost parte in prima procedura, ea considera ca aceasta situatie a fost determinata de neglijenta autoritatilor locale care nu au informat episcopia cu privire la vanzare si care nu mentionasera in registrul de carte funciara diviziunea apartamentului mai mare, lucru care o impiedicase sa-si inscrie dreptul in cartea funciara (a se vedea supra, pct. 7).
26. In orice caz, reclamanta subliniaza ca primul proces impotriva statului privea ansamblul imobilului, inclusiv apartamentul sau, inscris in cartea funciara in numele statului. Pe cale de consecinta, reclamanta se considera victima, intrucat anularea contractului sau, decisa la finalul celui de-al doilea proces, nu a respectat concluziile Deciziei din 17 decembrie 1999.
27. Curtea retine ca exceptia invocata de Guvern este in stransa legatura cu fondul capatului de cerere prezentat de reclamanta pe taramul art. 6 din Conventie, intrucat evaluarea calitatii de victima tine intr-o mare masura de efectele atasate existentei si concluziilor Deciziei din 17 decembrie 1999 a Curtii de Apel Timisoara (a se vedea, mutatis mutandis, Hogea impotriva Romaniei, nr. 31.912/04, pct. 38, 29 octombrie 2013). Prin urmare, este necesar sa se uneasca exceptia cu fondul cauzei.
28. Constatand ca acest capat de cerere formulat de reclamanta nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din Conventie si ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea il declara admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele partilor
29. Reclamanta sustine ca, in Decizia din 17 decembrie 1999, Curtea de Apel Timisoara a validat in mod explicit transferul imobilului in patrimoniul statului, precum si legalitatea vanzarii apartamentelor catre chiriasi. Adauga ca aceasta decizie a dobandit autoritate de lucru judecat si, pe cale de consecinta, aceeasi curte de apel nu putea sa revina asupra propriilor concluzii fara sa aduca atingere principiului securitatii raporturilor juridice.
30. Guvernul sustine ca autoritatea de lucru judecat a Deciziei din 17 decembrie 1999 nu a fost incalcata, conditiile prevazute de art. 1201 din vechiul Cod civil pentru aplicarea sa nefiind indeplinite. Acesta considera ca instantele interne au raspuns in mod adecvat argumentului paratilor intemeiat pe autoritatea de lucru judecat a acestei decizii. Guvernul sustine ca instantele au respins acest argument motivand ca, in cadrul celei de-a doua actiuni, episcopia a invocat o noua legislatie, si anume ordonantele de Guvern cu privire la bunurile apartinand cultelor religioase si o importanta modificare legislativa adusa de Legea nr. 10/2001.
2. Motivarea Curtii
31. Curtea reaminteste ca dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Conventie, trebuie interpretat in lumina Preambulului Conventiei, care enunta suprematia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale suprematiei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice care urmareste, intre altele, ca o solutie definitiva pronuntata de instante intr-un litigiu sa nu mai fie repusa in discutie (Brumarescu impotriva Romaniei [MC], 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII, si Kehaya si altii impotriva Bulgariei, nr. 47.797/99 si 68.698/01, pct. 61, 12 ianuarie 2006). In temeiul acestui principiu, nicio parte sau autoritate a statului nu este indreptatita sa ceara revizuirea unei hotarari definitive si executorii cu scopul de a obtine o reexaminare a cauzei si o noua decizie in privinta sa decat atunci cand motive substantiale si imperative impun acest lucru (Riabyhkh impotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52 si 56, CEDO 2003-IX).
32. Astfel, Curtea a constatat in mai multe randuri incalcarea art. 6 ca urmare a anularii printr-o cale de atac extraordinara, fara motive substantiale si imperative, a unor hotarari definitive (a se vedea, printre altele, hotararile Brumarescu si Riabyhkh, citate anterior). De asemenea, in mai multe cauze, Curtea a considerat ca, fie si in absenta anularii unei hotarari, repunerea in discutie a unei solutii adoptate intr-un litigiu, printr-o hotarare judecatoreasca definitiva, in cadrul unei alte proceduri judiciare, poate aduce atingere art. 6, in masura in care poate sa faca iluzoriu dreptul la o instanta si sa incalce principiul securitatii juridice (Kehaya si altii, citata anterior, pct. 67-70; Gok si altii impotriva Turciei, nr. 71.867/01, 71.869/01, 73.319/01 si 74.858/01, pct. 57-62, 27 iulie 2006, si Esertas impotriva Lituaniei, nr. 50.208/06, pct. 23-32, 31 mai 2012).
33. In speta, Curtea retine ca, la 17 decembrie 1999, la finalizarea primei actiuni in revendicare a imobilului, Curtea de Apel Timisoara a respins argumentele episcopiei, care se baza pe Legea nr. 112/1995 si pe Legea nr. 213/1998 pentru a invoca nulitatea preluarii de catre stat a bunului in litigiu si a vanzarii apartamentelor catre chiriasi. Curtea retine ca, in speta, curtea de apel a decis ca titlul de proprietate al statului si vanzarea apartamentelor erau valabile.
34. Curtea constata ca, cu prilejul solutionarii celei de a doua actiuni, introdusa dupa intrarea in vigoare a ordonantelor de Guvern referitoare la bunurile apartinand cultelor religioase si a Legii nr. 10/2001, aceeasi curte de apel a revenit asupra concluziilor sale, prin Decizia definitiva din 25 octombrie 2006, considerand de aceasta data ca transferul bunului si vanzarea apartamentelor erau nelegale, fiind contrare Legii nr. 112/1995 si Legii nr. 213/1998.
35. Curtea reaminteste ca, potrivit jurisprudentei sale constante, nu are competenta de a se substitui instantelor interne. In special, nu ii revine sarcina de a se pronunta cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde ca au fost comise de o instanta interna ori de a substitui propria sa motivare celei formulate de instantele interne, decat daca si in masura in care Curtea apreciaza ca aceste erori sunt susceptibile de a aduce atingere drepturilor si libertatilor garantate de Conventie (García Ruiz impotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, pct. 28-29, CEDO 1999-I).
36. De asemenea, Curtea observa ca, in toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotarari judecatoresti definitive implica limitari ad personam si ad rem (Esertas, citata anterior, pct. 22).
37. In aceste conditii, desi in cauza prezenta nu exista o identitate a partilor din cele doua proceduri interne, Curtea constata ca aceste procese priveau acelasi imobil si aveau ca obiect aceeasi problema juridica, si anume caracterul legal sau nelegal al preluarii si vanzarii bunului de catre stat, determinanta pentru solutionarea lor (a se vedea, mutatis mutandis, Siegle impotriva Romaniei, nr. 23.456/04, pct. 36, 16 aprilie 2013).
38. In plus, Curtea retine ca instantele interne au examinat aceasta chestiune in raport cu aceleasi dispozitii legislative, si anume art. 9 din Legea nr. 112/1995 si art. 6 din Legea nr. 213/1998, in privinta carora au adoptat o interpretare diametral opusa (pct. 10 si 15).
39. Potrivit Guvernului, modificarea normativa adusa de cele doua ordonante ale Guvernului si de Legea nr. 10/2001 justifica reexaminarea legalitatii preluarii imobilului de catre stat si a vanzarii apartamentelor.
40. In aceasta privinta, Curtea nu subestimeaza nici complexitatea procesului de adoptare a masurilor reparatoare pentru privarile de proprietate suferite inainte de 1989, nici impactul economic si social. Totusi, acest lucru nu ar putea exonera statul de obligatiile sale cu privire la drepturile garantate de Conventie.
41. In special, Curtea subliniaza faptul ca noile dispozitii ce au fost introduse pentru a imbunatati protectia drepturilor fostilor proprietari nu se poate face in detrimentul principiilor fundamentale care sustin Conventia, precum principiul securitatii raporturilor juridice (a se vedea mutatis mutandis, Strain si altii impotriva Romaniei, nr. 57.001/00, pct. 53, CEDO 2005-VII). In acest context, lipsa de coerenta in plan legislativ si repunerea in discutie a unor solutii definitive din litigii pronuntate de instante sunt de natura a determina o incertitudine permanenta si a diminua increderea publicului in sistemul judiciar, care reprezinta una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (a se vedea mutatis mutandis, Paduraru impotriva Romaniei, nr. 63.252/00, pct. 98 si 99, CEDO 2005-XII [extrase]).
42. Curtea accepta ca prezenta cauza nu se refera la anularea unei decizii judecatoresti irevocabile si care a dobandit autoritate de lucru judecat (a se compara cu Brumarescu, citata anterior, pct. 62). Cu toate acestea, noua apreciere a faptelor, realizata de curtea de apel si care a condus-o la pronuntarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare, poate fi considerata in mod rezonabil ca a adus atingere principiului securitatii juridice, in special datorita faptului ca reclamanta astepta in mod legitim ca aceasta instanta sa transeze urmarea aceluiasi litigiu in sensul respectarii autoritatii de lucru judecat a deciziei sale anterioare (a se vedea mutatis mutandis, Siegle, citata anterior, pct. 38, si Amuraritei impotriva Romaniei, nr. 4.351/02, pct. 37, 23 septembrie 2008).
43. Pe cale de consecinta, Curtea considera ca respectiva curte de apel, revenind asupra problemei legalitatii transferului bunului in litigiu si a vanzarii apartamentelor - care fusese deja transata si care facuse obiectul unei decizii definitive - si in absenta unor fapte noi, a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice.
44. Aceste elemente sunt suficiente Curtii pentru a respinge exceptia privind lipsa calitatii de victima si pentru a concluziona incalcarea art. 6 § 1 din Conventie.

II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
45. Reclamanta pretinde ca, prin anularea contractului de vanzare-cumparare a apartamentului sau, a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
46. Tinand seama de concluzia de mai sus, la care a ajuns in temeiul art. 6 § 1 din Conventie, Curtea apreciaza ca nu este necesar sa examineze nici admisibilitatea, nici temeinicia celorlalte capete de cerere prezentate de reclamanta din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
47. Conform art. 41 din Conventie: „Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a Protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”
A. Prejudiciu
48. Cu titlul de prejudiciu material pe care aceasta declara ca l-a suferit, reclamanta solicita restituirea apartamentului in litigiu sau acordarea a 70.000 EUR, precizand ca aceasta suma reprezinta valoarea apartamentului. Cu titlu de prejudiciu moral, aceasta solicita 5.000 EUR.
49. Guvernul afirma ca pretentiile reclamantei cu titlu de prejudiciu material sunt excesive. In ceea ce priveste prejudiciul moral, Guvernul considera ca o constatare a incalcarii poate constitui in sine o reparatie echitabila suficienta.
50. Curtea considera ca problema aplicarii art. 41 din Conventie nu se afla in stare de judecata. Avand in vedere aceste elemente, Curtea amana pronuntarea asupra acestei chestiuni si stabileste, in termen de 6 luni de la data prezentei hotarari, procedura ulterioara luand in considerare posibilitatea unui acord intre statul parat si reclamanta.
B. Cheltuieli de judecata
51. Reclamanta care a beneficiat de asistenta judiciara din partea Consiliului Europei nu solicita nicio rambursare a cheltuielilor de judecata aditionale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA:

1. uneste cu fondul exceptia lipsei calitatii de victima a reclamantei si o respinge;
2. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 6 § 1 din Conventie;
3. hotaraste ca a fost incalcat art. 6 § 1 din Conventie;
4. hotaraste ca nu este necesara examinarea admisibilitatii si temeiniciei capatului de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
5. hotaraste ca problema aplicarii art. 41 din Conventie nu se afla in stare de judecata.
In consecinta:
a) amana pronuntarea in totalitate;
b) solicita Guvernului si reclamantei sa ii adreseze in scris, in termen de 6 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 § 2 din Conventie, observatiile lor cu privire la aceasta problema si in special sa o informeze despre orice acord la care ar putea ajunge partile;
c) amana procedura ulterioara si deleaga presedintelui camerei sarcina stabilirii acesteia dupa caz.
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 16 septembrie 2014, in temeiul art. 77 § 2 si art. 77 § 3 din Regulament.

PRESEDINTE, Josep Casadevall
Grefier adjunct, Fatos Araci