Hotarare CEDO in cauza Moldovan si altii impotriva Romaniei

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
SECTIA A II-A

HOTARÂREA din 26 noiembrie 2002, definitiva la 24 septembrie 2003, în Cauza Canciovici si altii împotriva României

(Cererea nr. 32.926/1996)

În cauza Canciovici si altii împotriva României,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), întrunita în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, presedinte, A.B. Baka, Gaukur Jorundsson, L. Loukadies, C. Bîrsan, M. Ugrekahelidze, doamna A. Mularoni, judecatori, si domnul T.L. Early, grefier adjunct de sectie,
dupa ce a deliberat în Camera de consiliu, la data de 5 noiembrie 2002,
pronunta urmatoarea hotarâre, adoptata la aceeasi data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 32.926/1996 introdusa împotriva României, prin care trei cetateni ai acestui stat, domnul Ilie Canciovici, domnul Mihai Alexandru Canciovici si doamna Eliza Maria Petrescu (reclamantii) au sesizat Comisia Europeana a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 10 septembrie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia). În urma decesului, la data de 4 martie 2002, al domnului Ilie Canciovici, mostenitorul sau, domnul Radu Marin Canciovici, si-a exprimat, prin scrisoarea din 17 martie 2002, dorinta de a continua procesul.
2. Reclamantii sunt reprezentati de doamna Monica Macovei, avocata la Bucuresti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Cristina Tarcea, din cadrul Ministerului Justitiei.
3. Reclamantii invoca, în special, faptul ca refuzul Curtii de Apel Bucuresti de a judeca pe fond actiunea lor în revendicare, precum si respingerea acesteia, la data de 11 martie 1996, pe motivul ca acestia ar fi putut cere restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt contrare art. 6 alin. 1 din Conventie. În afara de aceasta, reclamantii se plâng ca hotarârea Curtii de Apel Bucuresti a adus atingere dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol la Conventie.
4. Cererea a fost transmisa Curtii la 1 noiembrie 1998, data intrarii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie [art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11].
5. Cererea a fost transmisa primei sectii a Curtii Europene a Drepturilor Omului [art. 52 alin. (1) din Regulamentul Curtii]. În cadrul acesteia, camera desemnata sa examineze cauza (art. 27 alin. 1 din Conventie) a fost constituita în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Regulament.
6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compozitia sectiilor [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizata celei de-a doua sectii astfel reorganizate [art. 52 alin. (1) din Regulament].
7. Atât reclamantii, cât si Guvernul au depus observatii scrise cu privire la admisibilitatea si la fondul cauzei [art. 59 alin. (1) din Regulament].

ÎN FAPT

I. Circumstantele cauzei
8. Reclamantii s-au nascut în 1967, 1944 si, respectiv, 1931 si îsi au domiciliul în Bucuresti.
9. În anul 1933, tatal reclamantilor construieste o casa situata în Bucuresti.
10. În anul 1950, statul preia casa si terenul de la tatal reclamantilor, invocând Decretul de nationalizare nr. 92/1950. Motivele privarii de proprietate nu au fost niciodata notificate tatalui reclamantilor.
11. Conform informatiilor reclamantilor, prin Ordonanta Guvernului nr. 313 din 1 iunie 1992, imobilul revendicat a devenit proprietatea Regiei Autonome "Administratia Patrimoniului Protocolului de Stat" (RAAPPS).
A. Prima actiune de revendicare
12. În 1994, în calitate de mostenitori, reclamantii au revendicat bunul mai sus mentionat printr-o actiune civila formulata în fata Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti. Acestia au aratat ca, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile salariatilor nu puteau fi nationalizate si ca tatal lor era salariat în momentul nationalizarii bunului.
13. Prin Sentinta din 7 martie 1995, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a admis cererea reclamantilor si le-a confirmat dreptul de proprietate, dispunând ca statul sa nu le mai îngradeasca acest drept. Judecatoria dispune ca autoritatile administrative, si anume RAAPPS, administrator al statului, sa restituie casa reclamantilor.
14. Apelul RAAPPS a fost respins ca nefondat prin Hotarârea din 20 septembrie 1995 a Tribunalului Bucuresti.
15. Recursul RAAPPS împotriva Deciziei din 20 septembrie 1995 a fost admis prin Hotarârea Curtii de Apel Bucuresti din 11 martie 1996, care a respins actiunea reclamantilor, a desfiintat hotarârile precedente si a admis apelul RAAPPS. Curtea a motivat hotarârea prin existenta posibilitatii de a revendica imobilul, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului, al carei articol 24 reglementeaza restituirea în natura.
B. A doua actiune în revendicare întemeiata pe Legea nr. 112/1995
16. La o data neprecizata, reclamantii depun o cerere de restituire la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (comisia administrativa) din cadrul Primariei Municipiului Bucuresti.
17. Prin Decizia din 3 martie 1999, Primaria Municipiului Bucuresti dispune restituirea catre reclamanti a imobilului revendicat.
18. La 13 mai 1999, RAAPPS formuleaza contestatie împotriva deciziei, pe motivul ca imobilul restituit de primarie facea parte din patrimoniul public al statului, fiind destinat ministerelor, autoritatilor si institutiilor publice, si ca astfel de bunuri nu puteau fi revendicate.
19. Contestatia RAAPPS este respinsa prin Sentinta din 9 decembrie 1999 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, pe motivul lipsei calitatii procesuale active a reclamantei.
20. Prin Decizia din 31 mai 2000, Tribunalul Bucuresti admite apelul RAAPPS, desfiinteaza Sentinta din 9 decembrie 1999 si dispune retrimiterea cauzei.
21. Dupa ce a analizat cauza, prin Sentinta din 7 noiembrie 2000, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti respinge din nou contestatia RAAPPS, pe motivul ca imobilul trebuia considerat "liber", în sensul Legii nr. 112/1995, si ca, în consecinta, trebuia restituit fostilor proprietari.
22. Prin Decizia din 21 mai 2001, Tribunalul Bucuresti admite apelul RAAPPS, desfiinteaza Sentinta din 7 noiembrie 2000, admite contestatia RAAPPS si anuleaza Decizia din 3 martie 1999 a Primariei Municipiului Bucuresti.
23. Prin Hotarârea din 31 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucuresti respinge recursul reclamantilor ca neîntemeiat. Instantele respective se pronunta în sensul ca bunul nu îndeplinea conditiile cerute de Legea nr. 112/1995 (nefiind considerat "locuinta"), pentru a fi restituit reclamantilor.
II. Dreptul si practica interne pertinente
24. Anumite dispozitii pertinente sunt descrise în Cauza Brumarescu împotriva României [GC] (Cererea nr. 28.342/1995, paragrafele 34, 35, 40-42 si 44 CEDO 1999-VII).
25. Art. 24 din Legea nr. 112/1995 dispune urmatoarele:
"Rezolvarea cererilor privind restituirea în natura sau despagubirea pentru imobilele cu destinatia de locuinte trecute în proprietatea statului se face numai în temeiul prevederilor prezentei legi.
Hotarârile judecatoresti cu privire la imobilele prevazute la art. 1 din prezenta lege, ramase definitive si irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs în anulare, întemeiat pe dispozitiile art. 330 din Codul de procedura civila."
26. Dispozitiile pertinente din Codul de procedura civila dispun urmatoarele:
Articolul 299
"Hotarârile date fara drept de apel, cele date în apel, precum si, în conditiile prevazute de lege, hotarârile altor organe cu activitate jurisdictionala sunt supuse recursului."
Articolul 311
"Hotarârea casata nu are nici o putere.
Actele de executare [...] facute în puterea unei asemenea hotarâri sunt desfiintate de drept, daca instanta de recurs nu dispune altfel."
Articolul 312
"Curtile de apel si tribunalele, în caz de casare, vor judeca pricina în fond.
Cu toate acestea, în cazul în care instanta, a carei hotarâre este recurata, a solutionat procesul fara a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a facut în lipsa partii care nu a fost regulat citata la administrarea probelor si la dezbaterea fondului, instanta de recurs, dupa casare, trimite cauza spre rejudecare instantei care a pronuntat hotarârea casata sau altei instante de acelasi grad. În cazul casarii pentru lipsa de competenta, cauza se trimite spre rejudecare instantei competente sau organului cu activitate jurisdictionala competent, potrivit legii.
Daca instanta de recurs constata ca ea însasi era competenta sa solutioneze pricina în prima instanta sau în apel, va casa hotarârea recurata si va solutiona cauza potrivit competentei sale."
#PAGEBREAK#
ÎN DREPT

I. Cu privire la admisibilitate
A. Exceptiile preliminare
1. Exceptia privind neepuizarea cailor de atac interne
27. Conform Guvernului, caile interne de recurs nu au fost epuizate, reclamantii putând formula o alta actiune în revendicare. El subliniaza ca, în urma adoptarii Legii nr. 10 din 8 februarie 2001, reclamantii aveau posibilitatea sa formuleze o noua actiune în revendicare.
28. Reclamantii invita Curtea sa continue examinarea cauzei. Ei considera ca jurisprudenta creata prin Cauza Brumarescu împotriva României cu privire la epuizarea cailor interne de atac este aplicabila în cauza. Ei amintesc ca au formulat o cerere de restituire, în temeiul Legii nr. 112/1995, dar ca nu li s-a restabilit dreptul de proprietate asupra bunului (vezi paragraful 23).
Reclamantii considera ca Legea nr. 10/2001 nu este aplicabila în speta, întrucât nu se refera decât la imobilele nationalizate cu titlu, în timp ce bunul lor a fost nationalizat fara titlu valabil. Ei considera ca problema a fost recunoscuta de Guvernul însusi, cu ocazia respingerii cererii lor de restituire pe calea administrativa în baza Legii nr. 112/1995. În consecinta, cer Curtii sa le recunoasca calitatea de victime si sa respinga exceptia Guvernului.
29. Curtea aminteste ca, în Cauza Brumarescu, a aratat ca Guvernul, responsabil de anularea unei hotarâri definitive pronuntate în urma unei actiuni în revendicare, nu putea invoca exceptia de neepuizare întemeiata pe faptul ca reclamantul nu ar fi introdus o noua actiune de revendicare (ibidem, paragrafele 54-55).
Chiar daca reclamantii nu au o hotarâre definitiva favorabila, care sa fi fost anulata în urma unui recurs în anulare, ei nu sunt obligati sa epuizeze o alta cale de atac. În plus, au formulat o alta cerere de restituire, de data aceasta întemeiata pe Legea nr. 112/1995, cale indicata prin Hotarârea din 11 martie 1996 a Curtii de Apel Bucuresti (vezi paragraful 15).
30. Prin urmare, exceptia Guvernului se respinge.
2. Exceptia de incompatibilitate ratione materiae privind pretinsa încalcare a art. 1 din Primul Protocol la Conventie
31. Guvernul apreciaza ca deoarece nici o instanta nationala nu a recunoscut vreodata, printr-o hotarâre definitiva si irevocabila, dreptul reclamantilor asupra imobilului revendicat semnifica faptul ca reclamantii nu au un "bun actual" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Conventie. El subliniaza ca "un astfel de demers iese din câmpul de aplicare a Conventiei". În plus, conform opiniei sale, Conventia nu garanteaza dreptul la restituirea proprietatii. El aminteste ca, în conformitate cu jurisprudenta constanta a Curtii, art. 1 din Primul Protocol la Conventie nu garanteaza dreptul de a obtine un bun si invoca hotarârea Curtii în Cauza K.R. împotriva Republicii Cehe (Cererea nr. 3.109/1996, Decizia din 15 ianuarie 1997).
El afirma ca "ilegalitatea nationalizarii imobilului nu a fost stabilita juridic si ca reclamantii nu dispuneau de un bun în sensul Conventiei, în momentul intrarii în vigoare a Conventiei, dat fiind faptul ca dreptul de proprietate al reclamantilor asupra imobilului în litigiu nu a fost recunoscut printr-o hotarâre definitiva si irevocabila".
32. Guvernul sustine ca hotarârile interne nu pot constitui un bun în sensul Conventiei, în masura în care sunt supuse cailor de atac.
Din aceste motive, Guvernul român roaga Curtea sa se declare necompetenta ratione materiae si, în consecinta, sa respinga cererea, în conformitate cu dispozitiile art. 28 din Conventie.
33. Reclamantii cer respingerea exceptiei. Ei considera ca Hotarârea din 7 martie 1995 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti si cea din 20 septembrie 1995 a Tribunalului Bucuresti au dispus restituirea bunului în favoarea lor si au stabilit astfel dreptul de proprietate asupra bunului mentionat. Ei subliniaza ca, în temeiul art. 377 alin. 2 din Codul român de procedura civila, deciziile pronuntate în apel sunt definitive si executorii.
În ceea ce priveste Decizia din 11 martie 1996 a Curtii de Apel Bucuresti, care a desfiintat cele doua hotarâri anterioare, ei considera ca drepturile lor astfel recunoscute prin deciziile precedente nu au fost afectate, întrucât curtea de apel si-a motivat hotarârea prin existenta unei alte posibilitati de a revendica imobilul si astfel nu s-a pronuntat pe fondul litigiului.
34. Ei precizeaza ca deosebirea între prezenta cerere si hotarârea în Cauza Brumarescu nu este decât "formala" si ca ea se datoreaza schimbarii jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie care, dupa ce a admis recursul în anulare în actiuni similare si a anulat hotarâri definitive, a influentat celelalte instante, în special curtile de apel.
Ei considera ca motivarea prin care Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea în revendicare prin posibilitatea de a cere restituirea pe calea administrativa prevazuta de Legea nr. 112/1995 echivaleaza cu recunoasterea existentei unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Conventie.
35. Curtea aminteste, în primul rând, ca nu poate examina o cerere decât în masura în care se raporteaza la evenimente care s-au produs dupa intrarea în vigoare a Conventiei, cu privire la partea contractanta respectiva. În speta, bunul reclamantilor a fost nationalizat în 1950, adica mult înainte de 20 iunie 1994, data la care Conventia a intrat în vigoare cu privire la România. Curtea nu este asadar competenta ratione temporis sa examineze circumstantele nationalizarii.
36. Ea aminteste si îsi confirma jurisprudenta bine stabilita, conform careia privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu si nu creeaza o situatie continua de "privare de un drept" [vezi, de exemplu, Cauza Lupulet împotriva României, Cererea nr. 25.497/1994, Decizia Comisiei din 17 mai 1996, deciziile si rapoartele (DR) 85-A, p. 126]. Plângerile reclamantilor sunt asadar incompatibile cu dispozitiile Conventiei, în masura în care acestea critica masurile adoptate în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu privire la bunul lor înainte de intrarea în vigoare a Conventiei pentru România.
37. Reclamantii nu se pot plânge de încalcarea art. 1 din Primul Protocol la Conventie decât în masura în care procedurile pe care le incrimineaza se raportau la "bunuri" ai caror titulari erau, în sensul acestei dispozitii.
În speta, reclamantii au initiat o procedura în fata autoritatilor nationale competente, pentru a obtine restituirea imobilului tatalui lor. Astfel, ei cautau sa li se recunoasca un drept de proprietate asupra imobilului care apartinuse tatalui lor, dar care, în perioada cererii introductive de instanta, nu mai era proprietatea tatalui si nici a reclamantilor. În consecinta, procedura nu se raporta la un "bun actual" al reclamantilor (vezi decizia în Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe [GC], Cererea nr. 33.071/1996, p. 17).
38. În ceea ce priveste afirmatia reclamantilor conform careia decizia pronuntata în apel era "definitiva" si astfel dreptul lor de proprietate a fost restabilit definitiv, Curtea observa ca, în conformitate cu art. 299 din Codul român de procedura civila, în vigoare în momentul faptelor, deciziile pronuntate în apel sunt susceptibile de o analiza în recurs si ca, în conformitate cu art. 311 din Codul de procedura civila, deciziile anulate în recurs nu au nici un efect juridic, iar toate actele de executare facute în temeiul unei atare decizii sunt anulate conform legii, daca instanta de recurs nu decide altfel. Curtea noteaza ca reclamantii nu aveau o decizie "definitiva si irevocabila" si ca dreptul obtinut în baza deciziilor pronuntate pe fond si în apel era revocabil. În consecinta, prezenta cauza nu este similara cu Cauza Brumarescu cu privire la acest punct.
39. Curtea observa ca, desi judecatoria a recunoscut nelegalitatea nationalizarii, Hotarârea definitiva si "irevocabila" din 11 martie 1996 a Curtii de Apel Bucuresti a desfiintat hotarârile anterioare.
În ceea ce priveste procedura administrativa ulterioara, Curtea noteaza ca printr-o hotarâre definitiva si "irevocabila" s-a respins, de asemenea, cererea de restituire, întrucât nu erau îndeplinite conditiile cerute de Legea nr. 112/1995. Instanta respectiva a hotarât ca Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât imobilelor "cu destinatie de locuinta" si ca imobilul revendicat de reclamanti nu facea parte din aceasta categorie. În consecinta, procedura nu se referea la un "bun actual" al reclamantilor.
40. Curtea aminteste ca aprecierea situatiei de fapt si aplicarea dreptului intern revin, în primul rând, instantelor nationale. Curtea neputând specula asupra posibilelor solutii în cadrul procedurii interne daca instantele interne s-ar fi pronuntat, rezulta ca reclamantii nu au probat ca aveau o "speranta legitima" cu privire la proprietatea bunului revendicat.
41. În aceste conditii, Curtea admite exceptia invocata de Guvern si decide ca plângerea formulata în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Conventie este incompatibila ratione materiae cu dispozitiile Conventiei, în sensul art. 35 alin. 3.
B. Referitor la caracterul vadit nefondat al cererii
42. Curtea constata ca plângerea facuta în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie privind lipsa de acces la instanta nu este în mod vadit nefondata în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Prin urmare, acest capat de cerere este admisibil.
II. Cu privire la pretinsa încalcare a art. 6 alin. (1) din Conventie referitor la dreptul de acces la instanta
43. Conform reclamantilor, Hotarârea din 11 martie 1996 a Curtii de Apel Bucuresti a încalcat art. 6 alin. 1 din Conventie, care dispune:
"Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala [...] care va hotarî [...] asupra drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil [...]."
44. În memoriul lor, reclamantii subliniaza ca actiunea lor a fost respinsa de Curtea de Apel Bucuresti pe motivul ca ei ar fi putut solicita imobilul pe calea administrativa prevazuta de Legea nr. 112/1995, refuzând astfel sa se pronunte asupra fondului litigiului, ceea ce este contrar dreptului de acces la instanta, astfel cum este garantat de art. 21 din Constitutia României si de art. 3 din Codul civil român, care reglementeaza denegarea de dreptate. În afara de aceasta, ei subliniaza ca Legea nr. 112/1995 nu exclude posibilitatea ca instantele sa se pronunte asupra litigiilor privind legalitatea nationalizarilor. Ei considera ca instantele judecatoresti de fond au hotarât ca nationalizarea nu era conforma cu Decretul nr. 92/1950 si ca instanta de recurs nu a anulat deciziile precedente din motive privind nationalizarea, ci pentru existenta unei alte cai procedurale si ca, în consecinta, instanta de recurs nu a statuat asupra legalitatii nationalizarii.
45. Ei considera ca deosebirea dintre cererea lor si Cauza Brumarescu nu este decât formala, întrucât, în perioada actiunii de revendicare formulate de domnul Brumarescu, Legea nr. 112/1995, precum si Decizia nr. 1/1995 a Curtii Supreme de Justitie, care a condus la schimbarea jurisprudentei, nu existau. Ei precizeaza ca în perioada revendicarii formulate de domnul Brumarescu jurisprudenta recunostea fostilor proprietari dreptul de proprietate asupra imobilelor nationalizate ilegal si ca, dupa un discurs al presedintelui României, Curtea Suprema de Justitie, prin Hotarârea din 2 februarie 1995, pronuntata în sedinta Sectiilor Unite, a decis ca instantele nu mai erau competente sa analizeze legalitatea nationalizarii imobilelor nationalizate. Dupa aceasta hotarâre a Curtii Supreme de Justitie si dupa adoptarea Legii nr. 112/1995, cea mai mare parte a curtilor de apel si-a schimbat jurisprudenta, respingând actiunile fostilor proprietari.
Ei considera ca cererea lor este similara Cauzei Brumarescu, întrucât, în Cauza Brumarescu, Curtea Suprema de Justitie a hotarât ca instantele nu erau competente sa controleze legalitatea aplicarii decretelor de nationalizare si ca alte legi în materia restituirii urmau sa fie adoptate, precum si ca, în speta, Curtea de Apel Bucuresti a hotarât ca, în urma a adoptarii Legii nr. 112/1995, instantele nu mai erau competente sa se pronunte asupra litigiilor privind restituirea imobilelor nationalizate.
#PAGEBREAK#
46. Guvernul roaga Curtea sa constate ca nu a fost încalcat art. 6 alin. 1 din Conventie. El considera ca dreptul de acces la instanta nu a fost încalcat de Curtea de Apel Bucuresti, ci aceasta a analizat pe fond actiunea de revendicare si a hotarât ca statul dispune de un titlu de proprietate valabil, întemeiat pe actul de nationalizare.
47. Curtea trebuie asadar sa analizeze daca Hotarârea din 11 martie 1996 a Curtii de Apel Bucuresti a încalcat art. 6 alin. 1 din Conventie.
48. Curtea aminteste ca, în Cauza Brumarescu, citata anterior (paragrafele 59, 63, 65), a concluzionat asupra încalcarii art. 6 alin. 1, pe motivul ca refuzul Curtii Supreme de Justitie de a recunoaste instantelor competenta de a examina litigii privind, ca în prezenta cauza, o revedincare imobiliara, încalca art. 6 alin. 1 din Conventie.
În acelasi timp, în Cauza Vasilescu împotriva României, Curtea a hotarât ca faptul de a respinge o cerere de restituire, pe motivul ca actiunea nu ar fi de competenta instantelor civile si ca numai un procuror ar fi putut examina respectiva cerere, aduce atingere dreptului de acces la instanta, în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie (Hotarârea din 22 mai 1998, Culegere de hotarâri si decizii 1998-III, p. 1.075-1.076, paragrafele 39-41).
49. Curtea noteaza ca Hotarârea din 7 martie 1995, prin care reclamantilor li s-a restituit bunul, a fost desfiintata de Curtea de Apel Bucuresti, pe motivul ca trebuia sa ceara restituirea bunului lor pe calea administrativa prevazuta de Legea nr. 112/1995. Curtea constata, prin urmare, ca procedura în fata curtii de apel nu a implicat o apreciere directa si integrala a drepturilor cu caracter civil ale reclamantilor în procedura de restituire (a se vedea mutatis mutandis, Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe, Cererea nr. 33.071/1996, 12 iulie 2001, paragraful 62). Or, ea considera ca refuzul curtii de apel de a se pronunta asupra temeiului cererii reclamantilor este contrar dreptului de acces la instanta, astfel cum este garantat de art. 21 din Constitutia României si de art. 3 din Codul civil român, si, în situatia data, în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie, acesta are aceleasi consecinte juridice ca hotarârea Curtii Supreme de Justitie în Cauza Brumarescu citata anterior.
50. În aceste împrejurari, excluderea de catre Curtea de Apel Bucuresti a actiunii în revendicare a reclamantilor de sub competenta sa este în sine contrara dreptului de acces la instanta, astfel cum este garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie.
51. Astfel, s-a încalcat art. 6 alin. 1 în acest punct.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
52. În conformitate cu art. 41 din Conventie,
"Daca Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila".
A. Prejudiciu material si moral
53. Reclamantii solicita o suma corespunzatoare valorii actuale a bunului lor, si anume, în conformitate cu raportul de expertiza supus Curtii, 455.960 dolari americani (USD), respectiv 468.853 EUR, dintre care 240.551 USD, respectiv 257.635 EUR, reprezentând valoarea casei, si 215.409 USD, respectiv 221.500 EUR, valoarea terenului. Ei cer, de asemenea, suma corespunzatoare lipsei de folosinta, si anume 319.000 USD, respectiv 328.020 EUR.
54. Guvernul nu împartaseste concluziile rezultate din raportul de expertiza prezentat de reclamanti în fata Curtii. Conform raportului de expertiza produs de acesta în fata Curtii, valoarea de piata a imobilului revendicat este de 257.300 USD, respectiv 264.575 EUR, dintre care 97.743 USD, respectiv 98.450 EUR, pentru casa, si 161.557 USD, respectiv 166.125 EUR, pentru teren.
55. Curtea aminteste ca, în conformitate cu art. 29 alin. 1 din Conventie, a hotarât sa admita exceptia ratione materiae a Guvernului privind plângerea facuta în baza art. 1 din Primul Protocol la Conventie (vezi paragraful 41). Acest capat de cerere va fi asadar respins.
56. Reclamantii solicita, de asemenea, 210.000 USD, respectiv 215.938 EUR, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a starii de anxietate, frustrare si suferinta grava pe care le-au cauzat instantele interne în timpul procedurii în revendicare si în timpul procedurii administrative. Ei afirma ca Guvernul nu a facut nici un demers pentru a le restitui proprietatea, ba mai mult, a închiriat-o unor terti.
57. Guvernul contesta acest capat de cerere, considerând ca nu se poate retine nici un prejudiciu moral. În plus, Guvernul sustine ca reclamantii nu au dovedit o eventuala legatura de cauzalitate între suferintele fizice si încalcarile constatate.
58. Curtea subliniaza ca singura baza ce poate fi retinuta pentru acordarea unei reparatii echitabile consta în speta în faptul ca reclamantii nu au beneficiat de acces la instanta în fata Curtii de Apel Bucuresti. Sigur, Curtea nu ar putea specula asupra solutiei care ar fi fost pronuntata în caz contrar, dar nu considera nerezonabil sa creada ca interesatii au suferit o pierdere de sansa reala în procesul respectiv (Cauza Pelissier si Sassi împotriva Frantei [GC], Cererea nr. 25.444/1994, paragraful 80, CEDO 1999-II). Statuând în echitate, astfel cum este prevazut de art. 41, Curtea acorda reclamantilor suma de 6.000 EUR convertibili în lei românesti, la nivelul ratei de schimb aplicabile la data platii.
B. Cheltuieli de judecata
59. Reclamantii solicita rambursarea a 7.760 USD, respectiv 7.979 EUR, pe care îi repartizeaza dupa cum urmeaza:
a) 2. 65 USD, respectiv 1.197 EUR, pentru cheltuielile efectuate în cadrul procedurilor interne vizând restabilirea dreptului de proprietate;
b) 6. 95 USD, respectiv 6.781 EUR, cu titlul de onorarii pentru activitatea îndeplinita de avocatul lor în procedura în fata Curtii, atât pe fond, cât si în chestiunea satisfactiei echitabile, dintre care 210 USD, respectiv 215 EUR, cheltuieli pentru expert.
60. Guvernul noteaza ca reclamantii au beneficiat de asistenta judiciara în fata Curtii. El este de acord sa ramburseze reclamantilor sumele probate ca efectiv achitate si necesare si lasa aceasta chestiune la latitudinea Curtii.
61. Referitor la cheltuielile ocazionate de procedura în fata organelor Conventiei, Curtea noteaza ca reclamantii au beneficiat, la 29 ianuarie 2002, de asistenta juridica (725 EUR) pentru reprezentarea în cauza, prezentarea unui memoriu, observatii privind art. 41 din Conventie si cheltuieli de secretariat.
62. Curtea observa ca reclamantii nu au despus nici un document justificativ privind cheltuielile ocazionate de procedurile interne si de cele în fata Curtii. În consecinta, Curtea decide sa nu aloce reclamantilor nici o suma cu acest titlu (vezi Cauza Oprea împotriva României, Cererea nr. 33.358/1996, Hotarârea din 9 iulie 2002, paragraful 56).
C. Majorari de întârziere
63. Curtea hotaraste sa aplice majorari de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

C U R T E A

1. respinge exceptia preliminara privind neepuizarea cailor de atac interne, invocata de Guvern;
2. admite exceptia ratione materiae a Guvernului referitoare la plângerea privind art. 1 din Primul Protocol la Conventie si declara inadmisibil acest capat de cerere;
3. declara admisibil capatul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Conventie referitor la lipsa de acces la instanta;
4. hotaraste ca s-a încalcat art. 6 alin. 1 din Conventie, în temeiul refuzului accesului la instanta;
5. hotaraste ca statul pârât trebuie sa plateasca împreuna reclamantilor 6.000 EUR (sase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, în termen de 3 luni de la data ramânerii definitive a hotarârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie. Suma respectiva va fi convertita în moneda nationala a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la data platii;
6. hotaraste ca, de la data expirarii termenului respectiv pâna la momentul platii, suma indicata la pct. 5 va fi majorata cu o dobânda simpla a carei rata este egala cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte procentuale;
7. respinge restul cererii de acordare a unei satisfactii echitabile.
Redactata în limba franceza, apoi comunicata în scris la data de 26 noiembrie 2002, cu aplicarea art. 77 alin. (2) si (3) din Regulamentul Curtii.