La începutul lunii decembrie, Comisia Europeană a anunțat alocarea, în cadrul unor inițiative sprijinite din Fondul pentru Inovare, a 5,2 mld. de euro din veniturile obținute prin comercializarea certificatelor de emisii. Este încă un semn că UE pune presiune pe ritmul de decarbonizare, încercând să împingă industriile către un viitor în care tehnologiile curate nu mai sunt opționale, ci parte integrantă din economie.

În această nouă rundă de finanțare, banii sunt distribuiți între domeniile considerate strategice. Aproape 3 mld. de euro sunt dedicate tehnologiilor cu emisii scăzute, adică tot ceea ce ține de energie curată, eficiență și stocare. Alte 1,3 mld. de euro merg către dezvoltarea producției de hidrogen verde, prin intermediul celei de-a treia licitații organizate de Banca Europeană pentru Hidrogen. Restul, 1 mld. de euro, va fi direcționat către modernizarea proceselor industriale, astfel încât încălzirea necesară proceselor de producție să treacă treptat la soluții electrice sau tehnologii cu amprentă redusă de carbon.

Comisia Europeană a deschis deja noile apeluri de finanțare: apelul dedicat IF25 NZT este deschis până pe 23 aprilie 2026, iar licitațiile dedicate hidrogenului și căldurii industriale au termen-limită 19 februarie 2026, toate depunându-se prin Portalul UE pentru licitații și finanțare; pentru fiecare dintre aceste inițiative sunt programate zile de informare în 10 și 16 decembrie 2025, iar estimarea pentru semnarea acordurilor de grant este între nouă luni și primul trimestru din 2027, în funcție de procedura fiecărui apel.

România în acest peisaj european: ambiții mari, pași încă nesiguri

Pentru România, anunțul vine într-un moment în care discuțiile despre hidrogen încep să treacă din zona de teorie în cea de practică. Deși țara are potențial, ritmul implementării rămâne inegal. Strategia Națională a Hidrogenului a fost lansată, însă multe dintre regulile esențiale pentru investiții și monitorizare încă lipsesc sau sunt în curs de sedimentare. Această incertitudine se vede și în felul în care România a ajustat unele obiective, cum ar fi procentul de hidrogen verde din transporturi, care a fost redus de la 5,5% la un minim de 1%.

Cu toate acestea, există demersuri importante. Un exemplu este Ro-HydroHub, un proiect cu o valoare totală de aprox. 138 de mil. de euro, finanțat din Prioritatea 4 a Programului Creștere Inteligentă, Digitalizare și Instrumente Financiare (POCIDIF). Aflat în perioada de implementare, HUB-ul promite să devină una dintre cele mai importante platforme românești pentru cercetare, testare și inovare în domeniul hidrogenului și al altor tehnologii energetice de vârf. Proiectul dezvoltat în cadrul unui parteneriat între organizații de cercetare și întreprinderi interesate poate furniza o bază tehnică solidă pe care industria să se poată sprijini în anii următori.

Un alt proiect cu rezonanță regională este Transylvania Hydrogen Valley, care își propune să creeze un ecosistem integrat: de la producție pe bază de energie regenerabilă, până la utilizarea hidrogenului în transportul public, industrie sau chiar încălzire urbană.

Aceste inițiative arată că România nu pornește de la zero — există o infrastructură de idei, de planuri și de colaborări în curs, care pot deveni catalizatorul unei întregi industrii.

Hidrogenul: promisiune mare, provocări pe măsură

Totuși, chiar și pe fondul acestui entuziasm european, hidrogenul rămâne un combustibil cu multe provocări. Stocarea lui este una dintre cele mai dificile părți ale ecuației. Pentru a-l transporta sub formă de gaz comprimat, este nevoie de presiuni extrem de ridicate — 350 până la 700 de bari — ceea ce înseamnă echipamente scumpe și condiții stricte de operare. Totodată, transformarea lui în lichid presupune temperaturi dramatice, de aproximativ −253°C, cu pierderi energetice mari și sisteme criogenice complexe.

În plus, hidrogenul are o inflamabilitate ridicată, ceea ce impune un set de norme de securitate mai exigente decât în cazul gazelor naturale. Chiar și alternativele de stocare în hidruri metalice sau materiale avansate sunt încă în stadiul experimental, fără garanția că vor deveni curând soluții comerciale viabile.

La toate acestea se adaugă o altă realitate: costurile. Hidrogenul verde, produs prin electroliză alimentată cu energie regenerabilă, rămâne considerabil mai scump decât hidrogenul “gri”, obținut din gaze fosile.

Un drum lung, dar cu un potențial real

În ciuda acestor limite, direcția în care merge Europa nu pare să se schimbe. Iar România, cu proiectele pe care le are deja în lucru și cu finanțările europene disponibile, se află într-un moment favorabil pentru a-și contura un rol concret în economia hidrogenului.

Există oportunități clare, există resurse, există și ambiție. Rămâne însă provocarea transformării tuturor acestor intenții în proiecte funcționale, sustenabile și, mai ales, scalabile.

Dacă România va reuși să stabilească un cadru coerent și să accelereze implementarea, atunci investițiile europene pot deveni mai mult decât o alocare bugetară — pot fi începutul unei schimbări autentice în felul în care producem și consumăm energie.