Cei ce lucrează peste șase ore pe zi au dreptul la pauză de masă și nu pot renunța la acest drept. Pauza poate ajunge să fie inclusă în timpul de lucru ca rezultat al negocierii

Vorbim, în principal, despre art. 134 alin. (1) și (3) din Codul muncii, acolo unde regăsim o parte dintre aspectele care reglementează timpul de muncă și de odihnă, însă atunci când avem în discuție drepturi, salariaților le este interzisă explicit posibilitatea de a renunța la ele, iar această interdicție o regăsim în cadrul art. 38 din Cod.

Nu complicăm discuția cu privire la scopul pauzei de masă și al celorlalte pauze care ar trebui să existe, acestea având legătură cu specificul activității și cu riscurile specifice fiecărui post sau fiecărei categorii de salariați, ci ne vom concentra exclusiv pe pauza de masă.

De asemenea, nu ne raportăm nici la situația salariaților minori, pentru că și aici avem nu numai reguli clare, ci și sancțiuni în cazul nerespectării cadrului legal, acestea fiind demne de luat în seamă, atât din punct de vedere contravențional, cât și penal.

Concret, orice salariat care lucrează mai mult de șase ore/zi, deci avem în vedere și contractele cu timp parțial, are dreptul la o pauză de masă și avem astfel, prin raportare la dispozițiile art. 38 din Cod, o normă imperativă, fiind exclusă orice „tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi”.

În privința modului de exercitare, ca regulă generală Codul muncii prevede excluderea acestor pauze din timpul normal de muncă, însă soluția finală este rezultatul negocierii sau consultării colective, adică prin contractul colectiv de muncă sau prin regulamentul intern se poate stabili că pauzele (inclusiv cea de masă) pot fi incluse, integral sau parțial, în durata zilnică normală a timpului de muncă.

Cu alte cuvinte, pauzele pot fi incluse în timpul zilnic de muncă dacă partenerii, angajatorul și salariații organizați colectiv, stabilesc acest lucru, fie prin negociere, fie prin consultare, după caz.

De aici, probabil, apare uneori și dorința lucrătorilor de „a sări” peste pauza de masă, considerând că astfel economisesc timpul respectiv și pot merge către casă sau, de ce nu, către un alt loc de muncă, mai devreme.

Oricare ar fi dorința angajatorului sau chiar a salariatului/salariaților, fiind în discuție un drept prevăzut explicit de lege, salariații nu pot renunța la el, dar nu poate fi nici limitat, nici condiționat.

Durata pauzei de masă în cazul salariaților care au peste 18 ani nu este nici precizată și nici limitată, ea fiind fie rezultatul negocierilor, atunci când este prevăzută în CCM sau CIM, fie al consultărilor în cazul în care nu există CCM și este stabilită în regulamentul intern.

Un alt aspect cel puțin la fel de important este legat de inexistența unei astfel de prevederi în regulamentul intern atunci când nu există CCM, iar în această situație salariații ar trebui să sesizeze angajatorul cu privire la încălcarea dreptului la pauză de masă și la alte pauze, aspect precizat de art. 245 alin (1) din Codul muncii.

În cazul în care angajatorul ignoră în continuare dispozițiile legale, salariații prejudiciați pot sesiza atât Inspecția Muncii, cât și instanța competentă.

Iată, avem nu numai un aspect foarte important, ci și una dintre situațiile care conduc la un dezechilibru pe piața muncii și pot fi chiar „sursa” unui conflict de muncă.