UPDATE: Activitatea prestată de judecători în condițiile unei scheme incomplete de personal NU constituie muncă suplimentară. Decizia ICCJ, în Monitorul Oficial

Decizia ICCJ 78/2024 a fost pronunțată în noiembrie de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă și a apărut joi în Monitorul Oficial, devenind astfel general obligatorie. „Activitatea prestată de judecători în condiţiile unei scheme de personal incomplete nu constituie muncă suplimentară în condiţiile art. 120 alin. (1) din Codul muncii”, este concluzia judecătorilor ICCJ.

În speța pentru care a fost necesară interpretarea ICCJ era vorba de niște judecători care au dat în judecată Curtea de Apel București, cerând compensații legale pentru muncă suplimentară pentru o perioadă de trei ani în care au lucrat în condițiile unei scheme incomplete de personal.

Practic, aceștia au susținut că schema incompletă de personal i-a obligat indirect la o muncă suplimentară. Curtea de Apel București a susținut, în esență, că reclamanții n-au putut să demonstreze că au lucrat peste programul normal de muncă, astfel încât să aibă o justificare să ceară compensații ca pentru muncă suplimentară.

Munca suplimentară trebuie să fie efectuată la solicitarea angajatorului și cu acordul angajatului, compensarea sa realizându-se prin oferirea de timp liber corespunzător sau, în subsidiar, prin spor la salariu. În contextul specific al judecătorilor, nu există prevederi legale care să permită remunerarea muncii suplimentare în cazul în care schema de personal este incompletă. Judecătorii care lucrează într-o instanță cu posturi neocupate nu pot revendica plata pentru orele suplimentare prestate, deoarece legislația actuală nu permite astfel de compensații.

Decizia a fost determinată de o serie de considerații legate de statutul judecătorilor și de modul în care sistemul judiciar este reglementat în România. Curtea a subliniat că salariile judecătorilor sunt stabilite pe baza unor criterii legale precise, cum ar fi nivelul instanței și vechimea în funcție, fără a lua în calcul numărul de dosare soluționate sau volumul de muncă suplimentar. Totuși, Înalta Curte subliniază necesitatea unei eventuale intervenții legislative pentru a reglementa mai bine aceste situații, având în vedere dificultățile cu care se confruntă instanțele din cauza deficitului de personal.

Numai munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal (adică ce trece de 40 de ore pe săptămână) este considerată muncă suplimentară, potrivit Codului muncii. Iar munca suplimentară poate fi făcută doar cu acordul salariatului (cu excepția unor situații urgente).

Așa cum reiese din actul normativ citat, „Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 90 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. În aceste condiții salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru. (...) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut (...) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia”, cu precizarea că sporul respectiv se stabilește prin negociere și că trebuie să fie de cel puțin 75% din salariul de bază.