„Curtea consideră că, în principiu, o scutire generală și abstractă precum cea prevăzută de legea poloneză nu constituie ajutor de stat, întrucât nu conferă un avantaj selectiv. Această scutire nu pare să fie legată de caracteristicile specifice ale întreprinderilor beneficiare sau ale activităților acestora și nu pare să facă parte dintr-un sistem vădit discriminatoriu. Pe baza unui criteriu neutru, directiva se aplică mai multor actori, inclusiv unor întreprinderi de dimensiuni și din sectoare diferite, precum și unor entități fără caracter economic. În plus, aceasta urmărește un obiectiv dublu: bugetar și de mediu. Revine însă instanței naționale sarcina de a aprecia dacă schema de scutire în cauză constituie sau nu un ajutor de stat”, scrie în comunicatul de presă referitor la Hotărârea CJUE în cauza C-453/23.

Putem vorbi despre existența unui ajutor de stat atunci când o facilitate fiscală țintește în mod expres, potrivit CJUE, anumite firme. Altfel, dacă scutirea de impozit este stabilită la modul general, nu se poate spune că există o discriminare.

„Există însă două situații în care o asemenea scutire ar putea fi selectivă. Pe de o parte, atunci când această scutire face parte dintr-un regim fiscal configurat potrivit unor parametri vădit discriminatorii. Pe de altă parte, atunci când condițiile stabilite de reglementarea relevantă pentru a beneficia de această scutire se raportează la una sau la mai multe caracteristici specifice ale întreprinderilor beneficiare, caracteristicile respective fiind indisociabil legate de natura acestor întreprinderi sau de cea a activităților lor, astfel încât întreprinderile menționate formează o categorie coerentă.

În speță, scutirea în cauză este acordată persoanelor impozabile cu condiția ca acestea să dețină printre altele un teren care face parte din infrastructura feroviară, care este pus la dispoziția operatorilor de transport feroviar. Sub rezerva verificării de către instanța națională, această condiție nu pare, așadar, să fie legată nici în drept, nici în fapt de caracteristici specifice ale întreprinderilor care beneficiază de această scutire. Aceasta nu pare să facă parte nici dintr-un regim fiscal configurat potrivit unor parametri vădit discriminatorii. Astfel, această scutire pare să poată fi obținută de un grup eterogen de beneficiari, care cuprinde operatori fără caracter economic și întreprinderi de dimensiuni și din sectoare de activitate foarte diverse. Faptul că numai întreprinderile care îndeplinesc condițiile unei scutiri pot beneficia de aceasta nu este suficient, în sine, pentru a o considera selectivă”, mai scrie în comunicat.

Așadar, este responsabilitatea instanțelor naționale care se confruntă cu astfel de spețe să verifice concret dacă este vorba de un ajutor de stat sau nu. Chiar dacă hotărârea CJUE vizează Polonia în mod expres, aceasta este obligatorie inclusiv pentru instanțele din România care s-ar putea confrunta cu situații similare.

„Cu toate acestea, în cazul în care instanța națională consideră că scutirea în cauză conferă un avantaj selectiv, ar trebui să se examineze în continuare dacă, având în vedere caracteristicile sale generale, aceasta denaturează sau amenință să denatureze concurența. Cu privire la acest aspect, Curtea subliniază că faptul de a degreva o întreprindere de costurile pe care ar fi trebuit în mod normal să le plătească, într-un sector economic care a făcut obiectul unei liberalizări la nivelul Uniunii, denaturează în principiu condițiile de concurență”, adaugă reprezentanții CJUE.

În speța din Polonia era vorba de o întreprindere căreia i s-a refuzat scutirea de impozit pe bunuri imobile, prevăzută în cazul în care terenul este dotat cu o infrastructură feroviară, pusă la dispoziția operatorilor de transport feroviar, pentru motivul că acordarea sa încalcă legislația UE privind ajutoarele de stat.

De exemplu, în România, un ajutor de stat era stabilirea unei cote reduse a contribuției asiguratorii pentru muncă pentru sectoarele construcții și agroalimentar. Din moment ce acea contribuție e singura taxă salarială datorată de angajatori, era considerată un ajutor de stat, însă măsura n-a apucat să fie aplicată efectiv în practică, pentru că nu s-a obținut aprobarea unei scheme de ajutor de stat la autoritățile europene.