Când durerea devine reacție. Și, poate, schimbare

La câteva zile după moartea Teodorei, Centrul FILIA a organizat un protest în memoria ei, la care am participat și despre care am și scris. Proteste similare au avut loc în mai multe orașe mari ale țării. A fost un moment de solidaritate, de furie colectivă, dar și de speranță că, poate, lucrurile se vor schimba.

Un detaliu care merită menționat: la protestul din București, păzit de polițiști, un bărbat s-a infiltrat printre protestatari și a amenințat cu bătaia o femeie participantă. Agresorul a primit o amendă de 200 de lei. Într-un spațiu în care femeile cereau protecție de la stat, una dintre ele a fost din nou intimidată.

Incidentul spune multe despre cum e înțeleasă siguranța femeilor.

Tot în acea perioadă, a fost înregistrat la Senat un proiect legislativ ce propune o serie de măsuri pentru întărirea protecției victimelor violenței domestice și sancționarea mai severă a agresorilor recidiviști. Printre modificările vizate se numără:

• prelungirea automată a ordinului de protecție provizoriu până la soluționarea cererii în instanță,
• asistență juridică obligatorie în mai multe situații,
• posibilitatea ca un nou ordin de protecție, după expirarea celui anterior, să fie solicitat nu doar de victimă, ci și de procuror, autorități locale sau furnizori de servicii sociale,
• majorarea pedepselor în cazul încălcării repetate a măsurilor dispuse de instanță.

Pe fondul acestei tragedii, presa a început să acopere mai frecvent cazurile de violență domestică. De data aceasta, nu doar cazuri extreme, ci și episoade incipiente de abuz, care altădată nu ar fi ajuns pe agendă. Dincolo de caracterul selectiv inevitabil, e un pas important. Awareness-ul crește. Iar asta contează. Doar în primele patru luni ale anului 2025, poliția a intervenit în peste 40.000 de cazuri de violență domestică. Cifra vorbește de la sine.

Și Poliția Română a reacționat vizibil. Pe canalele oficiale de comunicare au fost publicate constant mesaje, clipuri video și campanii de conștientizare împotriva violenței domestice, multe dintre ele însoțite de informații utile pentru victime, inclusiv numere de contact. Sigur, astfel de campanii nu rezolvă problemele de fond dar măcar e un semn că instituția încearcă.

Însă, în ciuda acestor eforturi, realitatea rămâne cruntă și s-a întâmplat ca la două săptămâni de la moartea Teodorei,  o altă femeie, în vârstă de 22 de ani a fost ucisă de fostul ei partener - un bărbat care o agresase și anterior. Crima a avut loc în plină stradă, sub privirile mamei ei, și a fost surprinsă de o cameră de supraveghere. Tânăra era însărcinată. 

Este al 26-lea caz de femicid înregistrat în România de la începutul anului.

Subiectele acestea nu mai trec neobservate. Societatea reacționează mai prompt și mai vizibil: de la oameni obișnuiți și influenceri, până la politicieni. Inclusiv președintele României, Nicușor Dan, a reacționat printr-o postare pe rețelele de socializare.

De Ziua Internațională împotriva Discursului instigator la ură, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (PÎCCJ) a transmis un comunicat în care anunța organizarea, cu acest prilej, a unei întâlniri dedicate prevenirii, combaterii și investigării infracțiunilor de violență domestică și a celor contra vieții. Inițiativa a venit „având în vedere interesul public crescut privind răspunsul organelor judiciare în contextul comiterii unor infracțiuni de mare violență cu victime femei”.

La discuții au participat mai multe organizații nonguvernamentale active în domeniu: Asociația Dreptate și Educație Pentru Toți – A.D.E.P.T., Fundația Centrul de Mediere și Securitate Comunitară (CMSC), Centrul FILIA, Asociația E-Romnja, Asociația GRADO, APETES și Asociația Necuvinte. Scopul întâlnirii a fost identificarea unor soluții concrete pentru îmbunătățirea accesului victimelor la justiție și creșterea eficienței intervenției instituțiilor, pornind de la blocajele și dificultățile întâlnite în practică.

În urma dezbaterilor, procurorul general al PÎCCJ a dispus verificarea aspectelor semnalate de organizațiile participante, care pot genera disfuncționalități în activitatea parchetelor și a poliției judiciare. Totodată, s-a stabilit necesitatea constituirii unui grup de lucru la nivelul PÎCCJ, care să elaboreze, în colaborare cu ONG-urile de specialitate, o metodologie unitară de investigare a cazurilor de violență domestică.

Un moment de reflecție într-o realitate copleșitoare

Așadar, da, lucruri se întâmplă. Inițiative apar, campanii sunt lansate, autoritățile încep să reacționeze, organizațiile neguvernamentale își intensifică activitatea, iar societatea civilă devine tot mai vocală. Cu siguranță sunt mult mai multe demersuri în desfășurare decât reușim să vedem la suprafață, iar chiar și pentru un jurnalist e greu să le urmărească pe toate. Trăim într-o lume tensionată, fragmentată, în care realitățile dramatice se suprapun: conflicte armate, crize politice, dezechilibre sociale, instabilitate economică.

E firesc să nu putem ține pasul cu totul. Nu suntem făcuți să procesăm atâta suferință în ritmul în care ea se întâmplă.

De aceea am simțit nevoia să scriu acest text. Ca un moment de reflecție, dar și ca o invitație la luciditate. E în regulă să nu putem duce totul. E normal să ne simțim copleșiți, e omenesc să ne simțim neputincioși în fața avalanșei de tragedii care ne înconjoară. Dar nu e în regulă să devenim indiferenți. Nu ne putem permite să uităm. Nu ne putem obișnui. Pentru că uitarea lasă loc repetiției, iar tăcerea devine complice.

Avem nevoie să ne păstrăm atenția trează. Să nu lăsăm eforturile să se stingă odată cu valul de emoție publică. Să ne agățăm de indignare, de empatie, de responsabilitate. Să cerem mai mult de la instituții, de la cei care au puterea de decizie, dar și de la noi înșine, ca indivizi și ca societate. Să nu lăsăm ca aceste femicide să fie uitate, reduse la un titlu de știre sau la o amintire vagă a unei tragedii consumate.

Pentru ca moartea Teodorei și cea a tinerei de 22 de ani din 16 iunie să nu fie doar episoade izolate, despre care am vorbit intens câteva zile, ci momente care ne-au împins, colectiv, spre o schimbare reală. Altfel, totul riscă să se repete. Și cu fiecare repetare, rana se adâncește, iar costul devine din ce în ce mai greu de suportat - nu doar pentru victime, ci pentru toți cei care trăim cu iluzia că „nouă nu ni se poate întâmpla”.