Teodora nu mai are voce. Dar noi încă o avem

Când scriu, sunt cea mai autentică parte din mine. Timpul parcă se oprește. Deși sunt o fire introvertită și nu mă simt mereu confortabil în interacțiuni sociale, când sunt printre oameni și le ascult poveștile, uit de emoții. Mă concentrez pe ce au ei de spus.

Poate tocmai pentru că știu cum e să simți mult și să nu poți spune totul cu voce tare, am ales să scriu. Vreau să spun poveștile celor care nu au ocazia să o facă singuri. Vreau să fiu o voce pentru cei care nu sunt auziți.

Nu mă consider specială. Nu cred că am un „dar” rar sau că fac ceva extraordinar. Sunt un om care încearcă să-și facă treaba cât mai bine și care crede că, prin scris, poate aduce un pic de sens și vizibilitate acolo unde e nevoie.

Teodora, tânăra ucisă săptămâna trecută în cartierul Cosmopolis din județul Ilfov, nu mai poate vorbi. Agresorul i-a luat tot - viața, vocea, viitorul. Dar ieri, aproximativ 3.000 de oameni i-au strigat numele în fața Guvernului. Am fost și eu acolo.

Ca jurnalistă, dar și ca femeie, cred că a fost un moment care va rămâne cu mine toată viața. A fost prima dată când nu am simțit doar o poveste care trebuie spusă, ci mii. Mii de priviri înlăcrimate, încărcate de furie și curaj, care spuneau același lucru: ajunge!

Acolo nu era „o adunătură de feministe”, cum prea ușor insinuează unii. Erau oameni, femei, bărbați, tineri și părinți care s-au săturat să trăiască într-o societate care minimizează violența, care pune vina pe victime, care stigmatizează în loc să protejeze.

O parte din presa centrală a ales, în unele cazuri, să vorbească despre Teodora într-un mod care i-a șters umanitatea. A devenit „fosta concurentă de la un reality show” sau „videochatistă”. S-a transmis indirect ideea că, într-un fel, și-a meritat sfârșitul. Ca și cum ocupația sau trecutul unei femei justifică crima. Ca și cum viața ei valorează mai puțin.

Și aici cred că trebuie să spunem ceva deschis: în redacții, mai ales când acoperi frecvent cazuri de violență, te poți obișnui cu ele. Devii insensibil. Uiți că oamenii despre care scrii sunt reali. Nu e din răutate, ci din suprasaturație. Se instalează o rutină care te face să tratezi și tragediile ca „încă o știre”. E o reacție umană, dar nu trebuie să o normalizăm.

Tocmai de aceea, cred că e important să fim mai conștienți de impactul pe care îl avem. Să ne oprim puțin înainte să scriem, să alegem cu grijă cuvintele și să ne aducem aminte că, dincolo de titluri și deadline-uri, vorbim despre oameni. Și oamenii merită respect.

Teodora era fiica cuiva. Și mai mult decât atât - era mamă! Purtătoarea unei vieți care nu a mai avut șansa să vină pe lume. Ea putea fi oricare dintre noi. Putea fi o colegă, o prietenă, o vecină. Iar copilul ei putea fi cel al oricărei mame. Nici ea, nici copilul ei nu meritau să moară. Nimeni nu merită.

Acest articol nu e o acuzație directă la adresa colegilor din presă, dar este un apel - să ne amintim de ce ne-am ales meseria. Să nu fim parte dintr-un sistem care întărește prejudecăți. Să nu uităm că datoria noastră este să dăm voce celor care au nevoie. Și, mai ales, să fim acolo nu doar când moare cineva, ci și înainte, când poate încă mai e timp.

Femeile din România au fost trădate de instituții, ignorate de autorități și reduse la statistici. Hai să nu le trădăm și noi.

Suntem jurnaliști. Și ne pasă.