avocatnet.ro 
- Timpul de deplasare dus-întors între un punct fix stabilit de angajator și locurile de muncă variabile trebuie considerat "timp de lucru" conform Directivei 2003/88/CE.
- Pentru lucrătorii fără loc fix de muncă, deplasările impuse ca oră, vehicul și traseu de către angajator devin parte integrantă a activității profesionale.
- Directiva 2003/88 operează doar cu două categorii exclusive - timp de lucru sau perioadă de repaus - fără zone intermediare, conform interpretării CJUE.
- Calificarea unei perioade drept "timp de lucru" nu stabilește automat regimul de remunerare, acesta rămânând la latitudinea statelor membre.
„Articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că timpul consacrat traseelor dus‑întors pe care lucrătorii sunt obligați să le efectueze împreună la o oră definită de angajatorul lor și cu un vehicul care aparține acestuia pentru a se deplasa dintr‑un loc precis, determinat de acest angajator, la locul în care este furnizată prestația caracteristică prevăzută de contractul de muncă încheiat între acești lucrători și angajatorul menționat trebuie considerat «timp de lucru», în sensul acestei dispoziții”, a decis CJUE recent în cauza C‑110/24.
Situația de fapt și întrebarea adresată CJUE
VAERSA este o întreprindere publică din Comunitatea Valenciană însărcinată cu lucrări în microrezervații naturale din rețeaua Natura 2000. Lucrătorii din „brigăzi” nu au un loc fix de muncă: în fiecare lună, șefii de echipă primesc prin WhatsApp tabelele cu șantierele și programul; în fiecare zi, membrii brigăzii trebuie să fie la ora 8:00 într-un punct de plecare stabilit de angajator („baza”), de unde pornesc, împreună, într-un vehicul al angajatorului care transportă și echipamentele, către șantier. Munca la șantier se încheie la ora 15:00, urmată de întoarcerea, tot în vehiculul firmei, la „bază”; de acolo, fiecare revine acasă pe cont propriu.
Contractele individuale ale lucrătorilor prevăd că drumul dintre „bază” și șantier nu este „timp de lucru”, dar, în practică, VAERSA contabiliza ca timp de lucru doar deplasarea de dimineață (bază → șantier), nu și întoarcerea (șantier → bază).
Pentru că sindicatul reprezentantiv a introdus o acțiune colectivă în instanță pentru recunoașterea ca timp de lucru și a celuilalt traseu, la nivel de instanță s-a constatat o practică și o jurisprudență națională neuniforme. În acest cadru, instanța spaniolă a adresat CJUE o întrebare preliminară privind calificarea, ca „timp de lucru” în sensul art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88, a deplasărilor efectuate în vehiculul angajatorului, la ore stabilite de acesta, între „bază” și șantier (dus-întors).
Întrebarea era, în esență: atunci când lucrătorii sunt obligați să se întâlnească într-un loc fixat de angajator și să se deplaseze împreună, la o oră decisă de acesta, cu un vehicul al angajatorului, între acel punct și locul de intervenție, timpul acestor deplasări este „timp de lucru” potrivit Directivei 2003/88?
CJUE: Nu există zone gri, ci doar timp de lucru sau repaus
Curtea pleacă în raționamentul său de la arhitectura clasică a Directivei 2003/88: există doar două categorii exclusive, astfel că fie vorbim de „timp de lucru”, fie vorbim de „perioadă de repaus” - fără zone gri între ele. Noțiunile sunt autonome în dreptul Uniunii și se interpretează uniform, în logica protecției sănătății și securității lucrătorilor. Pentru „timp de lucru”, art. 2 pct. 1 cere cumulativ trei elemente: (i) lucrătorul își exercită activitatea sau funcțiile, (ii) se află la dispoziția angajatorului, (iii) se află la locul de muncă. Curtea, practic, nu a făcut decât să aplice aceste criterii situației concrete.
Exercițiul activității sau funcțiilor
Când activitatea presupune, prin natura ei, deplasarea la locuri variabile impuse de angajator (lucrători fără loc fix), drumul către/de la locul intervenției devine un instrument necesar al prestației. Faptul că VAERSA impune punctul de întâlnire („baza”), vehiculul, ora plecării și destinația (șantierul) arată că deplasarea este intrinsecă atribuțiilor exercitate. Prin urmare, în aceste intervale, lucrătorii „își exercită activitatea”, chiar dacă nu execută efectiv operațiuni tehnice pe șantier în acel moment.
La dispoziția angajatorului
Determinant nu este dacă salariatul efectuează în acel interval o operațiune productivă, ci dacă trebuie să urmeze instrucțiunile angajatorului și să poată presta imediat când i se cere. Aici, angajatorul fixează locul de întâlnire, ora, mijlocul de transport și destinația, iar deplasarea se face împreună, în vehiculul angajatorului, condus de un coleg desemnat. În aceste condiții, lucrătorii nu-și pot gestiona liber timpul și nu se pot dedica intereselor proprii; timpul este „incompresibil” și capturat de organizarea muncii. Rezultă că, pe durata deplasării, ei se află la dispoziția angajatorului.
La locul de muncă
Pentru lucrătorii fără loc fix, „locul de muncă” nu se reduce la locul intervenției fizice. Curtea reiterează că, atunci când deplasarea este indisolubil legată de activitate și impusă de organizarea angajatorului, lucrătorul poate fi considerat „la locul de muncă” și pe durata drumului dintre punctul stabilit de angajator și locul intervenției (și retur). În speță, atât segmentul „bază → șantier”, cât și „șantier → bază” îndeplinesc această condiție.
În fine, de reținut și un principiu constant din jurisprudență: Directiva 2003/88 reglementează timpul de lucru și repaus ca standarde minime de SSM, nu regimul remunerației. Calificarea unei perioade drept „timp de lucru” nu stabilește automat cum se plătește (acest aspect ține de dreptul național/convenții colective), dar are consecințe directe asupra limitelor maxime, repausurilor și evidenței timpului de lucru.
Marianzmv