• Acordarea cumulată a repausului săptămânal impune plata dublului sporului pentru munca suplimentară, chiar dacă orele lucrate în zilele de repaus nu depășesc programul normal.
• ICCJ a clarificat interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii, stabilind că compensația se acordă indiferent dacă munca din repausul săptămânal reprezintă ore suplimentare.
• Repausul zilnic și cel săptămânal sunt drepturi distincte care nu pot fi suprapuse, conform jurisprudenței CJUE din 2023, angajatorul neavând dreptul să le cumuleze.
• Litigiul a pornit de la un mecanic de locomotivă care a contestat practica angajatorului de a acorda 48 de ore libere consecutive, tratate simultan ca repaus zilnic și săptămânal.

„Compensația pentru munca desfășurată în zile de repaus săptămânal, egală cu dublul compensațiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, se cuvine salariatului chiar dacă munca prestată în zile de repaus săptămânal nu este în afara duratei normale a timpului de muncă”, a decis Înalta Curte în cadrul completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, printr-o decizie pronunțată luni în interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii.

Codul muncii stabilește actualmente că, în situaţii de excepţie, zilele de repaus săptămânal pot fi acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăşi 14 zile calendaristice, cu autorizarea ITM şi cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor. În atare situații de acordare a repausului săptămânal, salariații au dreptul la dublul compensaţiilor cuvenite pentru munca suplimentară, unde legea prevede un spor ce nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază. 

Cum a ajuns Înalta Curte să se pronunțe pe acest subiect: un mecanic de locomotivă ce lucra într-un sistem feroviar cu program inegal, în ture de 12 ore, susține că, după ultima tură din săptămâna de lucru (în special după tura de noapte), angajatorul îi acordă doar 48 de ore libere consecutive, pe care le califică drept repaus „și zilnic, și săptămânal” la un loc. În viziunea salariatului, asta înseamnă că nu primește efectiv repaus săptămânal de 48 de ore după ce a beneficiat de repausul zilnic obligatoriu, deci repausul săptămânal ar fi redus la 24 de ore. Ca atare, cere să i se plătească compensațiile (dublul sporului) pentru munca prestată în timpul repausului săptămânal, potrivit art. 137 alin. (5) Codul muncii.

Prima instanță a admis capătul de cerere privind repausul săptămânal și a obligat angajatorul să plătească sporul de 200% pentru orele lucrate cu nerespectarea repausului săptămânal, pe o perioadă de câțiva ani. Tribunalul a pornit de la schema de 12 ore muncă / 24 ore repaus, raportându-se la art. 115 și 137 Codul muncii.

Angajatorul a declarat apel, susținând că respectă repausul, întrucât după turele de zi de 12 ore acordă 24 ore repaus, iar după tura de noapte de 12 ore dă 48 ore repaus, această rotație fiind conformă cu CCM-ul aplicabil și ar asigura norma lunară. 

Cu alte cuvinte, angajatorul tratează cele 48 de ore libere după tura de noapte ca fiind simultan „repaus zilnic + repaus săptămânal”, iar salariatul consideră că ar trebui să fie 24 de ore repaus zilnic + 48h repaus săptămânal, adică un total de 72 de ore, prin urmare, orele lucrate în interiorul acelui „plus 48 de ore” sunt muncă în perioada de repaus săptămânal. 

Curtea de Apel consideră că soluția sa depinde de două interpretări-cheie:

• art. 115 alin. (2) raportat la art. 135 și art. 137 Codul muncii (adică relația repaus zilnic - repaus săptămânal la ture de 12 ore);
• art. 137 alin. (4) și (5) Codul muncii (când și pentru ce ore se datorează compensația dublă).

Codul muncii reglementează distinct programul uniform vs. inegal și durate diferite de repaus, dar nu stabilește explicit cum se îmbină repausul zilnic cu cel săptămânal în cazul programului inegal și nici nu delimitează clar câmpul art. 115 față de art. 135/137. În plus, art. 137 alin. (4) și (5) are formulări lacunare despre „activitate continuă” și despre repaus amânat, fără a lega clar situația de munca peste normă.

Pentru că nu e foarte clar „ce-a vrut să spună legiuitorul aici”, instanțele din țară au avut pe acest subiect interpretări divergente, se arată în actul de sesizare a Înaltei Curți.

Curtea de Apel a adresat ICCJ două chestiuni de drept ce considera că necesită o interpretare unitară, dar ICCJ a admis să se pronunțe doar asupra celei din urmă:

• dacă repausul de 24 de ore după o tură de 12 ore este un repaus zilnic (derogatoriu de la art. 135) care, când e după ultima tură din săptămână, se adaugă repausului săptămânal de 48 de ore din art. 137 sau e o regulă autonomă care se aplică doar între două ture succesive și nu se cumulează cu repausul săptămânal;
• dacă, în interpretarea art. 137 alin. (5) Codul muncii, compensația (dublul sporului de ore suplimentare) pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal se cuvine și dacă munca din acele zile nu depășește durata normală a timpului de muncă.

În acest context, merită amintită o decizie importantă a CJUE din 2023, care s-a pronunțat tocmai în ideea diferențierii clare a celor două drepturi ale salariatului: dreptul la repaus zilnic și dreptul la repaus săptămânal. În esență, s-a clarificat că un angajator n-are voie să includă repausul zilnic în cel săptămânal, indiferent despre ce situație este vorba. Pe larg, despre decizia din 2023, aici.