M-a fascinat mereu teoria în care un fluture bate din aripi aici, iar la mii de kilometri se stârnește un taifun. Am ajuns chiar să identific mici întâmplări din viața mea, chiar în momentul în care se produc, și să le asociez, mai apoi, unui lanț de evenimente pornit la acel moment.

Doar că, să faci asta, e obositor și inutil. Uneori, facem prostii pentru că le facem, iar lucrurile se întâmplă pentru că se întâmplă. Singura șansă a unei vieți lipsite de astfel de asperități s-ar lega de închisul în casă, izolarea de lume, blocarea oricărei forme de inițiativă sau curaj, dar toate astea sunt precursorii unei vieți triste, nu ai unei vieți lipsite de griji.

Observ, la mulți oameni de azi, nevoia de-a sancționa, pe loc, greșelile celorlalți. Am devenit o societate de justițiari și nu doar în privința lucrurilor ce încalcă legea. Ne-am blindat mintea cu automatismul reacției rapide, demnă de polițiștii erorilor umane. Etichetăm, punem verdicte, distribuim public rușinea și mergem mai departe, convinși că am făcut dreptate. Nu ne mai interesează contextul, istoria omului, ziua lui proastă sau propriile noastre bâlbe, foarte asemănătoare cu ale lui.

Că ne facem asta unii altora noi, oamenii mari, e una. Că le facem asta copiilor din jur e și mai cumplit. Pentru că ei, copiii, sunt prinși azi într-un ghem de dorințe ale oamenilor mari din jurul lor.

Pe de o parte, li se cere să arate semne de inovație, creativitate, curaj, autenticitate, de geniu chiar. Pe de alta parte, sunt crescuți într-un mediu în care frâna de mână le e trasă, lipsindu-i de orice formă de învățare prin experiment și eroare. Greu să ajungi un inovator când orice pas greșit e trecut direct la cazierul public al reputației tale. Când crești așa.

Elicopterizarea societății moderne vine pe fundalul unei nevoi, din ce în ce mai prezente, de-a face față unor tehnologii pe care nu le înțelegem. Ne e frică de algoritmi puternici și răspundem la frica asta algoritmizând viața celor mici.

Rezultatul este o generație crescută sub clopot de sticlă. Le cerem să fie pregătiți pentru o piață a muncii fluidă, dar nu îi lăsăm să ia decizii banale, cum ar fi gestionarea unei dispute cu un coleg. Le tăiem aripile preventiv, de teamă că s-ar putea lovi de vreun geam. Apoi ne mirăm că nu știu să zboare când ajung la vârsta adultă.

Și totuși, undeva, un copil va cădea de pe bicicletă când nimeni nu se uită. Se va ridica singur. Și va descoperi că lumea nu s-a terminat. Ce e trist e că primul lui gând, imediat ce se ridică, va fi că a făcut ceva rău, nu că acum, eliberat de frică, lămurit că o căzătură nu-i ceva deosebit, ar putea merge și mai repede cu bicicleta aia.

Măcar de-ar ști că singurul taifun real pe care l-a stârnit e pe grupul de WhatsApp al părinților.