Un stat care s-a clădit pe ordonanțe ale Guvernului

Dacă suportă comparația, este ca atunci când profesorii ne spuneau să nu ne complicăm prea mult în rezolvarea problemei – adu-ți aminte de regula de bază, respectă regula de bază, atâta tot! E atât de simplu!

Firește, ne permitem să admitem că lucrurile nu pot fi întotdeauna atât de simple, că mai există și excepții – cu reglementare tot atât de simplă și de bazică, chiar și pentru cei mai neinițiați în drept - dar adevărul este următorul: România postdecembristă s-a construit pe ordonanțe de urgență ale Guvernului – adică puterea executivă, ultima dată când am verificat.

La o simplă căutare în repertoriul legislativ al Consiliului Legislativ al României, identificăm 3.239 de ordonanțe de urgență din 1992 până în prezent (publicate în Monitorul Oficial), dintre care 209 numai în ultimii doi ani de zile. Numeroase reglementări importante au îmbrăcat, în toți acești ani, haina ordonanțelor Guvernului, deși Parlamentul ar fi putut, așa cum se cade, să le adopte în regulă. Suficient să ne uităm la domeniul fiscal și vom găsi o abundență de modificări urgente și încercări nereușite de a pansa anumite aspecte care, chipurile, nu merg - dar nu merg tot din cauza unei reglementări defectuoase, negândite, necântărite.

Guvernul actual a reușit ceea ce pare o performanță - a adoptat în ședința din 4 februarie 2020 nici mai mult, nici mai puțin de 25 de ordonanțe de urgență. Douăzeci și cinci. Iar în multiplele Guverne ale ultimilor ani, s-a încercat (uneori s-a reușit) să se modifice inclusiv legislația penală a țării.

În ultimii ani, executivii au scăpat în discuții adesea că votau în ședință doar schelete legislative, acte care urmau apoi să se scrie și să fie publicate în Monitorul Oficial. Ce e normal și constituțional în asta? Mai nimic.

Executivul României doar stă cu numele sub umbrela unei așa-zise delegări legislative, întrucât condițiile acestei delegări sunt atât de des călcate în picioare, încât el se plasează de-a dreptul în afara acestei umbrele. Unde-a fost urgența acestor reglementări, numai Guvernul a știut – fiecare la timpul lui, indiferent de coloratura politică. De ce-a preferat Guvernul să apeleze la delegarea legislativă de atâtea ori, deși nu ardea nimic?

Pentru că era mai simplu. Parlamentul – dacă-și aduce aminte să treacă prin filtrul propriu, ulterior, aceste ordonanțe – are treaba deja făcută: normele sunt coapte, se aplică, iar ipoteza în care decide să se opună reglementării date de Guvern este “apocaliptică”; de ce? Pentru că tratamentul medicamentos-legislativ ce trebuie aplicat acelei perioade bolnave, în care ordonanța s-a aplicat, necesită multe “studii de specialitate” și – eventual – program prelungit după ora 16:00. Dacă diferendele politice sunt atât de ascuțite, atunci soarta în Parlament a acestor ordonanțe este tranșată doar pe fond politic și nimic mai mult (adică rareori interesul pentru subiectul de drept vizat de textul ordonanței).

Cineva care se află la primul capitol în studiul general al sistemului nostru de drept și care se decide să facă un mic exercițiu de aplicare a cunoștințelor, va avea parte de o nelămurire colosală: cum așa? Cum puterea care nu e legislativă, e atât de activă legislativ? De când a ajuns excepția de strictă interpretare regulă cvasi-generală?

Cât despre stabilitatea unui sistem legislativ, problema nu s-a pus niciodată în România acestui secol. Predictibilitatea unor norme? Nici atât. Nimeni nu învață regulile generale, toți se complică și smulg excepții din excepții, până într-acolo încât nici specialiștii nu mai înțeleg nimic. Desigur, dreptul nu este simplu, dar nu are voie să fie nici atât de complicat.

Dacă România avea, după căderea regimului comunist, imense goluri care trebuiau umplute cu prevederi legale, acest lucru nu poate să mai fie nicidecum valabil în prezent. Însă, din 2007 încoace, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, Guvernul și-a motivat multe dintre ordonanțe pe ideea de armonizare (stringentă, vezi Doamne!) a dreptului nostru cu cel al Uniunii, deși CCR-ul a spus limpede că acesta nu e un motiv care să caracterizeze urgența. Alteori, Executivul nici nu mai motivează urgența (deși e obligat) ordonanțelor, ci se mulțumește cu formulări generaliste.

Ordonanțele de urgență, atunci când nu arde nimic, sunt nocive la adresa sistemului legislativ și fac din împărțirea puterilor în stat un soi de glumă proastă, care se “practică” doar în cărți. Cetățenii nu merg la vot ca să voteze un Parlament care să le facă legi delegându-i pe alții să facă legi pe repede-nainte. Nu?