Un stat încetează să mai fie în slujba cetățenilor săi atunci când puterea se personalizează

Nuvela la care am făcut referire mai sus se numește „Oaspetele”. Și nu, nuvela nu se referă, în mod direct, la stat și la instituțiile sale. Există posibilitatea ca autorul să nici nu se fi gândit la o astfel de interpretare când și-a scris opera. Dar cum beletristica permite o infinitate plus unu de interpretări, prefer să profit de o astfel de situație și să scriu puțin despre perspectiva mea asupra operei.

În esență, nuvela e despre un jandarm (Balducci) care duce un prizonier pe un deal. În vârful dealului, cei doi se întâlnesc cu un profesor, Daru. Jandarmul îi explică profesorului că trebuie să ducă prizonierul la o secție de poliție, din cauză că cel din urmă și-ar fi omorât verișorul, în urma unei certe pentru niște cereale. De asemenea, Balducci îi cere lui Daru să preia acesta controlul asupra prizonierului și să îl ducă pe cel din urmă la secția de poliție. Profesorul refuză, însă jandarmul insistă. În cele din urmă, jandarmul a plecat, lăsându-l pe prizonier singur cu profesorul. Acesta își menține hotărârea și îl eliberează pe prizonier.

Din punctul meu de vedere, refuzul profesorului de a-l lua în custodie pe prizonier și de a-l duce la secția de poliție reprezintă o recunoaștere a caracterului impersonal al instituțiilor. Daru era un simplu pedagog, care nu avea nicio putere (și niciun drept) de a-i limita libertatea unei alte persoane. 

Dacă el ar fi acceptat cererea jandarmului, și-ar fi asumat o putere și atribuții care sunt exclusiv în sarcina statului, pentru un motiv: statul e nimic mai mult decât o abstractizare a noastră, o concentrare a puterii la care am renunțat, pentru a fi protejați în societatea în care trăim. În schimb, Daru ar fi personalizat puterea, fiind identificat ca cineva anume în operă. O funcție a statului este fix de a lua puterea de la astfel de entități personalizate.

În același timp, trebuie înțeles că statul este creat de noi și reprezintă o creație impersonală. Tocmai pentru a exista o garanție obiectivă că atribuțiile acestuia nu sunt pervertite. Oricând statul și instituțiile sale se personalizează, puterea devine individuală. Ea ajunge, în fapt, să îndeplinească funcții izolate de interesul public. Acesta era riscul dacă profesorul ar fi acceptat cererea jandarmului.

Între Daru și prizonier există egalitate, în fața legii - amândoi sunt doi indivizi, cu drepturi și libertăți. Amândoi interacționează într-o societate unde statul ar trebui să existe ca să le ofere protecție. Dar, dintr-un motiv sau altul, acest lucru nu se întâmplă. Faptul că lui Daru i se cere să exercite o putere asupra unui om pe care nu ar trebui să o aibă arată că deja statul s-a pervertit. Faptul că un jandarm poate, în fapt, să transfere o putere asupra căreia nu ar putea să dispună este, din nou, o dovadă că acea putere a fost pervertită. Nu este, la fel, întâmplător faptul că jandarmul a fost personalizat, prin nume. Până la urmă, cine a făcut cererea - jandarmul sau Balducci?

În orice caz, este foarte interesant de văzut în ce context s-a manifestat refuzul profesorului: e vorba de o persoană acuzată de omor, cea mai gravă infracțiune (din punct de vedere conceptual și elementar; nu mă gândesc, aici, la infracțiuni precum genocid sau crime împotriva umanității). Chiar și așa, Daru a refuzat să limiteze libertatea unui om. De aici, se vede că unele lucruri, pur și simplu, sunt nenegociabile. Drepturile fundamentale ale omului sunt nenegociabile. Chiar și când e vorba de o persoană care a omorât pe cineva, dreptul acelei persoane la libertate nu poate fi limitat decât de o forță impersonală și doar dacă există garanții care să prevină abuzurile. În rest, oricâtă legitimitate ar avea o persoană (într-o societate echilibrată, profesorul ar trebui să reprezinte simbolul maturității, echilibrului și înțelepciunii, precum și să aibă caracteristicile unui ghid; prin urmare, Daru ar fi beneficiat de legitimitate) sau un grup de persoane, justiția nu se personalizează.

În final, ce încerc să zic e că de fiecare dată când ajungem să ne uităm la indivizi ca deținând puterea, uitându-ne dincolo de funcțiile lor la persoanele acestora și ajungând să punem mai mult accent pe ele decât pe instituție, atunci există riscul ca puterea să se pervertească. Sau posibilitatea să se fi întâmplat deja. În același timp, nu doar instituțiile pot fi pervertite. Putem ajunge la pervertirea puterii prin concentrarea acesteia în mâinile unei persoane sau unui grup de persoane care nu deține funcții publice și care există în paralel cu instituțiile statului. Bineînțeles, orice asemănare cu vreo întâmplare reală e coincidență pură.

P.S.: Convenția Europeană a Drepturilor Omului a intrat în vigoare în 1953, la patru ani înaintea publicării nuvelei lui Camus. Cel mai probabil e doar o coincidență, dar îmi place să cred că opera aceasta (sau gândurile care au stat la baza ei) -- deși cadrul narativ e stabilit în Algeria -- are legătură, cumva, cu ceea s-a dovedit a fi, între timp, un instrument care a contribuit substanțial tocmai la acea maturizare a statului (european) de care vorbeam la începutul acestui editorial.