103, Boulevard Saint Germain: locul unde ar trebui să fim în fiece seară, dar nu suntem

Gri, înțesat, mult, mult prea gălăgios, murdar, grăbit, El nu era deloc cum mi l-au prezentat; nu știa să cânte, era deșirat; abia așteptam să-mi trag sufletul într-un colț de cameră, la ultimul etaj al unui hotel mult prea scump pentru bugetul meu, pe-atunci ca și inexistent; să-mi trag sufletul și să mă împac cu gândul că nu era deloc așa cum mi-L imaginasem și cum voiam să fie. 

Din aglomerația unor trenuri ce afișau, deasupra ușilor, mesaje ale unor scriitori ce pentru majoritatea nației mele sunt inexistenți, deși chiar patria-mamă ni i-a dat, am adus cu mare greutate la suprafață bagajul următoarelor zece zile. Primul lucru zărit, după ultima treaptă care m-a scos, în sfârșit, la bulevard, un roșu visceral ce contrasta cu toată strada; pe colț, așezat taman bine să privească în lungimea marelui bulevard și să arunce o privire și către frumosul Odéon: aici o să venim, îmi zic, dacă ziua asta se sfârșește cu bine.

Mai ușor cu dezamăgirea, îmi spune, nu m-ai văzut deloc, nu mă cunoști nici câtuși de puțin. Ia-mă de mână ziua, uită tot ce ți-au spus ei despre mine, are să vină seara și vei vedea...

Uitând orice direcție dinainte trasată, ne-am luat hainele la plimbare, unde vedeam cu ochii. Oricât de mare crezi că ești, oricât de știutor, orașul te trântește rapid la nivelul trotuarului. N-ai văzut nimic, de fapt, n-ai trăit nimic. Ești un nimeni în mulțime, un amărât care va găsi nu unul, nu doi, ci sute de mii mai buni ca el la orice intersecție și colț de stradă. Când te-a nivelat bine cu modestia, Parisul te invită să privești și să înveți; de unde ai venit, nu mai contează, cu ce pleci de aici e important. 

Când apusul rupe cenușiul orașului în culorile cele mai calde, în miezul unui februarie doritor de primăvară, El îmi arată că s-ar putea să mă fi înșelat. Privește de-a stânga și de-a dreapta mea, măsoară pasul oamenilor cei mai grăbiți, ascultă-i cum vorbesc, cuprinde-le esența, inspiră și păstrează înăuntru nonșalanța lor, felul de-a fi.

În Paris nu-ți trebuie muzee: e de ajuns să te plimbi seara pe sub ferestrele clădirilor din Île Saint-Louis. Nu-ți trebuie nici somn, nici masă; doar picioare ca să poți merge și mai mult, și mai mult. Iar El avea dreptate: așteaptă seara și vei vedea.

E liniște și luminile sunt mai mult decât putea descrie orice imagine, orice vers, orice cânt. Noaptea, pe stradă, pe scaunul unui local strâmt, în fumul de țigară, pe fundul unei sticle din cel mai bun vin, în fiecare seară altul, rătăcind printre dialogurile care se întrepătrund de la o masă la alta, printre fețe pe știi sigur că le-ai mai văzut, Parisul încă mai e, ani după Hemingway, o sărbătoare. Un loc unde vrei să te întorci iar și iar - și te întorci, dacă-L iubești cu adevărat, în fiecare an, măcar o dată. Ca-n brațele unei femei pe care nu vrei s-o iei de nevastă, dar nici s-o lași, pe culmile celor mai violente plăceri, de care te desparți cu certitudinea că o vei găsi încă acolo. 

Să trăiești și să nu vezi măcar o dată Parisul - ăsta-i adevăratul păcat.

---

Din seria „30 de fragmente”