În esență, judecătorii CJUE au stabilit, în cauza C-461/21, că Tratatul de Funcționare al UE „se opune unei legislații naționale în temeiul căreia, ca regulă generală, prestatorii de servicii nerezidenți sunt impozitați la sursă pe veniturile obținute pentru remunerarea serviciilor prestate, fără să li se acorde posibilitatea deducerii cheltuielilor profesionale legate direct de aceste activități, în timp ce o astfel de posibilitate este recunoscută prestatorilor de servicii rezidenți, cu excepția cazului în care restricția privind libera prestare a serviciilor pe care o prevede această legislație răspunde unui obiectiv legitim compatibil cu Tratatul FUE și este justificată prin motive imperative de interes general.”

Practic, dacă legislația din România nu permite nerezidenților să deducă cheltuielile profesionale din impozit, asta înseamnă că este încălcată libera prestare a serviciilor în cadrul UE. În cauza respectivă, era vorba de o colaborare între o firmă din România și una din Danemarca.

Chiar dacă firmei din Danemarca i se aplică un impozit redus de 4%, în baza tratatului de evitare a dublei impuneri, iar firmei din România i se aplică un impozit de 16%, asta nu înseamnă că Legiuitorul român poate favoriza rezidenții, prin permiterea deducerilor, pe considerentul că nerezidenții beneficiază de un impozit mai mic.

„În speță, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că, potrivit dreptului român, reținerea la sursă care se aplică veniturilor impozabile obținute din România și încasate de nerezidenți este calculată prin aplicarea cotei de 16% la veniturile brute. În temeiul convenției privind evitarea dublei impuneri, această cotă de 16% este totuși redusă la 4% atunci când prestatorul este stabilit în Danemarca. În schimb, impozitul pe profit în sarcina prestatorilor de servicii rezidenți reprezintă 16% din cuantumul net al veniturilor lor, acești prestatori fiind autorizați să își deducă cheltuielile profesionale din cuantumul impozabil.

Astfel, rezultă că reținerea la sursă de 16%, redusă, dacă este cazul, la 4%, aplicată veniturilor brute ale prestatorilor de servicii nerezidenți este susceptibilă să îi dezavantajeze pe aceștia din urmă (...) în raport cu prestatorii rezidenți. Într-adevăr, spre deosebire de aceștia, prestatorii de servicii nerezidenți nu sunt autorizați să deducă cheltuielile profesionale legate de prestația impozabilă din valoarea acesteia. Or, (...) o reglementare națională în temeiul căreia prestatorii de servicii rezidenți ai unui stat membru pot deduce din cuantumul impozabil al veniturilor brute obținute în schimbul unei prestații cheltuielile profesionale legate de aceasta din urmă, în timp ce prestatorii de servicii nerezidenți nu beneficiază de o asemenea posibilitate, constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor (...).

Această concluzie nu este repusă în discuție de faptul că un prestator de servicii danez poate, deoarece reținerea la sursă asupra veniturilor brute nu este decât de 4% și în pofida imposibilității de a deduce cheltuielile profesionale, să plătească un impozit pe venit mai mic decât cel plătit de un prestator de servicii rezident care, deși are posibilitatea de a deduce cheltuielile profesionale, este impozitat cu o cotă de 16% din veniturile sale nete. Astfel, Curtea a statuat în mod repetat că un tratament fiscal defavorabil contrar unei libertăți fundamentale nu poate fi considerat compatibil cu dreptul Uniunii ca urmare a eventualei existențe a altor avantaje (...)”, lămuresc judecătorii în hotărârea CJUE.

În aceste condiții, trebuie verificat dacă restricția impusă de legislația din România, ce vizează libera prestare a serviciilor, urmărește un obiectiv legitim compatibil cu Tratatul de Funcționare al UE și se justifică prin motive imperative de interes general. Din păcate, în speță, reprezentanții Guvernului n-au reușit să justifice în mod adecvat necesitatea restricției.

Hotărârile date de CJUE sunt obligatorii pentru toate instanțele naționale care se confruntă cu situații asemănătoare.