CJUE: Directiva privind drepturile consumatorilor se aplică și contractelor încheiate cu școlile private. Părintele are calitatea de consumator

• CJUE a consolidat aplicabilitatea protecției consumatorului chiar și în domenii reglementate, cum este educația obligatorie, dacă serviciile sunt contractate de la entități comerciale.
• Curtea refuză ideea că obligația legală (școlarizarea) ar exclude caracterul de consumator al părintelui. Protecția consumatorului subzistă chiar și în acest context.
• Nu există prestare nesolicitată de servicii atunci când părintele a încheiat de bunăvoie un contract care vizează un pachet educațional global. Predarea disciplinelor obligatorii nu constituie o furnizare „fără solicitare” a unor servicii, deoarece contractul încheiat de părinte implică acceptarea acestora în integralitate.

În aprilie 2023, QX și-a retras copiii de la școala privată și a fost chemat în judecată de instituția de învățământ privată, care i-a cerut să plătească respectiva clauză penală. QX a contestat validitatea acesteia, susținând că este abuzivă, inechitabilă și contrară bunei-credințe. Problema de fond a fost dacă, în contextul dat, Directiva 2011/83 privind drepturile consumatorilor este aplicabilă unui astfel de contract educațional, încheiat într-un context de obligativitate legală a școlarizării copiilor. Cu alte cuvinte, are relevanță faptul că învățământul este obligatoriu în contextul acesta?

Instanța bulgară a observat că părintele nu are posibilitatea de a alege ce materii sunt predate, învățământul urmează o programă națională impusă de stat, iar școala privată oferă un „pachet” fix de discipline și servicii. Prin urmare, s-a întrebat dacă, în lipsa unui consimțământ expres pentru fiecare serviciu în parte (de exemplu, o materie obligatorie), părintele ar putea invoca art. 27 din directiva menționată pentru a evita plata integrală a taxei de școlarizare, în baza ideii că serviciul (materia respectivă) i-ar fi fost „impus” și, deci, nesolicitat.

Tribunalul din Sofia a adresat Curții de Justiție patru întrebări preliminare, esențial orientate pe interpretarea noțiunilor de consumator (art. 2 pct. 1 din Directiva 2011/83), contract de prestări de servicii (art. 2 pct. 6 din aceeași directivă) și aplicabilitatea art. 27 privind furnizarea nesolicitată de servicii. Instanța bulgară a dorit să afle:

1. Dacă părintele sau copilul sunt „consumatori” în sensul directivei, în acest context.

2. Dacă un contract educațional (privat, pentru un serviciu obligatoriu) este un „contract de prestări de servicii” și

3. Dacă art. 27 poate fi invocat pentru a evita plata serviciilor neacceptate expres sau cu privire la care există nemulțumiri.

În decizia pronunțată săptămâna trecută, CJUE a stabilit următoarele: pe de o parte, părintele care încheie contractul educațional cu o școală privată este un „consumator” în sensul Directivei 2011/83, dar nu și elevul, deoarece nu este parte contractuală; în conscință, contractul educațional respectiv constituie un „contract de prestări de servicii” în sensul acestei directive, dar art. 27 din directivă privind furnizarea nesolicitată nu este aplicabil întrucât părintele a consimțit în mod liber la pachetul educațional, iar nemulțumirea privind calitatea predării nu ține de această dispoziție, ci de dreptul național al contractelor.

Curtea a aplicat un criteriu funcțional și obiectiv: dacă persoana acționează într-un scop non-profesional, este consumator. Alegerea învățământului privat este una voluntară, chiar dacă școlarizarea e obligatorie prin lege. Directiva nu impune ca scopul contractului să fie „facultativ” pentru a aplica protecția oferită consumatorului.

Definiția de la art. 2 pct. 6 este interpretată larg, incluzând orice contract care nu este de vânzare de bunuri. Furnizarea de învățământ, contra cost, este un serviciu în aceste cazuri, indiferent că este vorba de materii obligatorii, faptul că există un schimb de servicii contra plată este determinant aici.

În ceea ce privește serviciile nesolicitate, Curtea interpretează restrictiv art. 27, care vizează situații în care comerciantul impune unilateral plata unor servicii neacceptate -- ceea ce nu este cazul în speță. Părintele a încheiat contractul conștient și voluntar, iar standardele educaționale sunt impuse de reglementări legale, nu de comerciant. Mai mult, nemulțumirea privind calitatea predării intră sub incidența dreptului național (ex. răspundere contractuală, nulitate parțială, clauze abuzive), nu sub art. 27.