avocatnet.ro 
Determinarea cuantumului creanţei are două faze ale căror reguli se regăsesc, de regulă, în Codul fiscal. Acestea sunt:
- stabilirea bazei de impozitare;
- aplicarea cotei de impozit.
Instrumentele procedurale folosite pentru stabilirea creanţelor fiscale sunt următoarele:
- prin declaraţia fiscală a contribuabilului, în cazul în care Codul fiscal sau alte legi speciale reglementează obligaţia acestuia de a calcula cuantumul creanţei fiscale (de exemplu, impozit pe profit, TVA, impozit pe salariu etc.);
- prin decizia de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri (de exemplu, impozite și taxe locale pentru clădiri, terenuri, mijloace de transport, la modificarea bazei de impunere/impozitului de către organul fiscal prin inspecţie fiscală, la stabilirea din oficiu a obligației fiscale etc.).
Un alt aspect important de menționat constă în aceea că, potrivit dispozițiilor art. 94 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, se prevede că cuantumul creanţelor fiscale se stabileşte sub rezerva verificării ulterioare, cu excepţia cazului în care stabilirea a avut loc ca urmare a unei inspecţii fiscale sau a unei verificări a situaţiei fiscale personale.
Principalele caracteristici ale stabilirii creanţelor fiscale sunt următoarele:
- sub rezerva verificării ulterioare, când stabilirea se face pe baza declaraţiei contribuabilului:
- aceasta înseamnă că stabilirea creanţelor este cu titlu provizoriu, urmând a face obiectul verificării corectitudinii stabilirii lor de către organul fiscal în termenul prevăzut pentru anularea rezervei,
- în această fază, contribuabilul beneficiază de prezumţia de sinceritate;
- definitivă (anularea rezervei), ca urmare a unei inspecţii fiscale sau prin efectul prescripţiei:
- anularea rezervei are ca efect definitivarea impozitului;
- în principiu, acesta nu mai poate fi modificat nici de către contribuabil, nici de către organul fiscal.
Ca o regulă generală, decizia de impunere se emite, de organul fiscal competent, de regulă, în următoarele cazuri:
- pentru stabilirea de către inspecţia fiscală a diferenţelor de impozite faţă de obligația fiscală declarată de contribuabil sau plătitor;
- pentru stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale nedeclarate de contribuabil sau plătitor.
Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 46 din Codul de procedură fiscală, şi tipul creanţei fiscale, baza de impozitare, precum şi cuantumul acesteia, pentru fiecare perioadă impozabilă.
O serie de acte administrativ-fiscale pot fi asimilate deciziilor de impunere, cum ar fi:
- deciziile privind soluţionarea cererilor de rambursare de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind soluţionarea cererilor de restituiri de creanţe fiscale;
- deciziile referitoare la bazele de impozitare;
- deciziile referitoare la obligaţiile fiscale accesorii;
- deciziile privind nemodificarea bazei de impozitare, inclusiv deciziile de încetare a procedurii de verificare a situaţiei fiscale personale.
Bazele de impozitare se stabilesc separat, prin decizie referitoare la bazele de impozitare, în următoarele cazuri:
- când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane. Decizia cuprinde şi repartizarea venitului impozabil pe fiecare persoană care a participat la realizarea venitului;
- când sursa venitului impozabil se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent teritorial. În acest caz, competenţa de a stabili baza de impozitare o deţine organul fiscal pe raza căruia se află sursa venitului.
Creanţele bugetare reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice ce trebuie recuperate potrivit legii se stabilesc prin decizie de impunere, de către autorităţile competente, în condițiile în care legea specială nu prevede altfel.
Organul fiscal renunţă la stabilirea creanţei fiscale şi nu emite decizie de impunere ori de câte ori constată încetarea persoanei juridice sau decesul persoanei fizice şi nu există succesori. Prin hotărâre, autorităţile deliberative pot stabili plafonul creanţelor fiscale la care pot renunţa, care nu poate depăşi limita maximă de 20 lei pentru creanța principală.