Clauza de inalienabilitate in materia contractelor

In lipsa unei consacrari legale exprese sau a unei interdictii legale exprese in ceea ce priveste clauza de inalienabilitate, vom aminti pentru inceput acele dispozitii legale care reprezinta izvoare de drept pentru materia in discutie. Vorbim in primul rand despre art.5/C. civ. care stipuleaza ca: „Nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri”; art.480/C civ. „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si de a dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege”; apoi art.1306/C. civ.”Pot cumpara si vinde toti carora nu le este oprit prin lege” si art.1310/C. civ. „Toate lucrurile care sunt in comert, pot sa fie vandute, afara numai daca vreo lege a oprit acesta”.  

Ultimele trei dispozitii legale consacra principii de drept civil care potrivit unei parti a doctrinei ar fi incalcate prin admiterea valabilitatii unei clauze de inalienabilitate, respectiv principiul liberei circulatii a bunurilor si principiul dreptului proprietarului de a dispune in mod exclusiv si absolut de bunul sau, dar daca avem in vedere primul dintre textele citate, text care fixeaza ca si limite ale dreptului de a deroga prin conventii particulare, ordinea publica si bunele moravuri si avem in vedere principiul fundamental de drept civil al proprietatii[2], necesitatea admiterea valabilitatii clauzei de inalienabilitate in anumite conditii apare ca lipsita de controverse. Acest lucru cu atat mai mult cu cat in conditiile in care este recunoscuta ca valabila o clauza de inalienabilitate, ea apare ca un mijloc de conservare a dreptului de proprietate in interesul celui care il detine sau celui caruia i-a fost transmis, apoi ordinea publica si bunele moravuri nu ar fi vatamate in vreun fel, nu exista texte legale care sa interzica asemenea clauze si nuin ultimul rand, asa cum deja am precizat Proiectul noului Cod civil roman admite in anumite conditii stipularea unor astfel de cauze. 

Desi s-a subliniat in doctrina noastra, incepand chiar cu perioada interbelica, ca in principiu, inalienabilitatea unui bun nu poate fi declarata prin vointa omului deoarece acest lucru ar putea aduce atingere unor principii fundamentale drept civil, s-a admis faptul ca exista anumite situatii speciale cand astfel de clauze ar trebui acceptate in actele translative de proprietate[3], iar daca este sa ne referim la materia contractelor, in situatia acelor contracte prin care se poate transmite dreptul de proprietate respectiv vanzare-cumparare, donatie sau schimb[4] dar si in cazul anumitor contracte sinalagmatice cu caracter aleatoriu (contractul de renta viagera sau contractul de intretinere). 

Se poate observa faptul ca in toate situatiile inalienabilitatea apare ca o exceptie de la principiul liberei circulatii a bunurilor dar si  faptul ca intalnim astfel de clauze mai rar in actele de instainare cu titlu oneros (dar pot fi intalnite in contractele de ipoteca sau gaj fara deposedare si chiar si in cazul contractului de vanzare-cumparare) si mai frecvent in contractele cu titlu gratuit (donatii)[5] unde ele au o justificare mai puternica. Apoi, in doctrina[6] se apreciaza ca simpla stipulare intr-un act a unei interdictii de instrainare nu presupune intotdeauna o inalienabilitate propriu-zisa ci poate aparea si ca o obligatie de a nu face, spre exemplu in cazul contractelor sinalagmatice vorbim mai degraba despre obligatii de a nu face in timp ce in cazul contractelor unilaterale, in marea majoritate a cazurilor suntem in prezenta unei inalienabilitati propriu-zise. 

Cateva precizari suplimentare sunt totusi necesare astfel, daca contractele sinalagmatice comutative sunt in mod exceptional compatibile cu o interdictie de instrainare care de cele mai multe ori nu este o inalienabilitate propriu-zisa ci mai degraba o obligatie de a nu face pot fi totusi imaginate ipoteze in care sa existe un interes legitim pentru a fi stipulate atari interdictii[7], in timp ce in cazul contractelor sinalagmatice cu caracter aleatoriu inserarea unei astfel de clauze este mult mai frecventa apare mai justificata putandu-se vorbi despre o adevarata si exceptionala inalienabilitate propter-rem[8] in mod similar contractelor sinalagmatice aleatorii punandu-se problema si in cazul liberalitatilor in speta, in cazul contractelor de donatie[9] ori a contractelor de garantie respectiv ipoteca[10] si gaj.  

In doctrina franceza, desi initial s-a considerat ca notiunea de drept de proprietate este incompatibila cu ideea de inalienabilitate, datorita faptului ca lipsa unuia dintre atributele principale ale proprietatii si anume dreptul de a dispune, transforma proprietarul intr-un simplu posesor sau uzufructuar si a faptului ca prin admiterea valabilitatii unei clauze de inalienabilitate s-ar aduce atingere principiului de ordine publica a liberei circulatii a bunurilor si a admis numai cu caracter exceptional existenta asa-numitelor „bunuri de mana-moarta” care erau prin excelenta inalienabile si atasate patrimoniului unei persoane juridice. 

Se considera ca un prim pas pe calea admiterii valabilitatii clauzelor de inalienabilitate l-a constituit introducerea in dreptul francez a mecanismului a fiduciei, preluata din dreptul anglo-saxon dar ca acest pas nu a fost urmat imediat de un altul in aceeasi directie deoarece Curtea de Casatie franceza, subliniind caracterul de ordine si interes public al principiului liberei circulatii a bunurilor a respins din start si fara exceptie orice incercari ale particularilor de a deroga de la acesta. In sustinerea deciziilor sale Curtea de Casatie franceza a aratat, la acea vreme ca admiterea valabilitatii clauzei conventionale de inalienabilitate ar contrveni nu numai art.537/Codul civil ci si definitiei pe care art.544/Cod civil o da proprietatii[11]. 

Cu toate acestea inalta instanta franceza si-a reconsiderat pozitia si a admis pentru inceput valabilitatea unei clauze de inalienabilitate in materia donatiilor daca aceasta are caracter temporar si este stipulata in interesul donatorului[12] dar consacrarea legala a venit  numai prin intermediul Legii n° 71-526 din 3 iulie 1971, care a introdus in Codul civil francez art.900-1 care se refera la admitrea clauzelor de inalienabilitate in cazul bunurilor legate sau donate si la mentinerea cerintelor privind caracterul temporar al inalienabilitatii si existenta unui interes serios si legitim. Cu toate acestea, se recunoaste valabilitatea clauzelor de inalienabilitate si in cazul in care acestea nu au un caracter temporar daca liberalitatile vizeaza persoane morale sau chiar persoane fizice insarcinate a constitui o persoana morala[13]. 

In dreptul englez, problema clauzei de inalienabilitate s-a pus cu precadere in cadrul institutiei juridice denumita trust[14], considerata a fi nu numai una dintre cele mai originale institutii juridice a common law-ului dar si o institutie ale carei trasaturi specifice nu au putut fi ignorate de catre juristii altor sisteme de drept europene, si nu numai, care au preluat – neputand insa adapta perfect – o serie de principii si reguli specifice acesteia si le-au introdus in arsenalul juridic al tarii lor, creeand institutii juridice specifice. Cele mai elocvente exemple sunt institutia fiduciei din dreptul luxemburghez sau din cel al Provinciei Quebec, ori institutia cu acelasi nume (trust) din dreptul olandez[15] care au preluat o serie de trasaturi specifice, in timp ce in cazul Italiei putem vorbi despre o preluare integrala a institutiei daca avem in vedere incorporarea integrala, in sistemul de drept italian, a Conventiei de la Haga din 1985[16]. 

In ceea ce priveste institutia fiduciei in dreptul francez, autoarea citata anterior, de origine franceza fiind, considera ca legislatia engleza in materie a reprezentat numai un izvor subsidiar pentru proiectul de lege francez al fiduciei, care a avut drept sursa principala de inspiratie sistemele de drept din tarile romano-germanice[17] insa trebuie mentionat faptul ca exista autori francezi care sustin ca sistemul englez este cel care a inspirat in principal, in materia in discutie, legislatia franceza[18]. Indiferent de faptul ca a reprezentat sau nu o sursa de inspiratie principala sau secundara pentru legislatia franceza, institutia juridica denumita trust nu isi pierde importata si utilitatea sa practica. 

Daca ar fi sa incercam a face un scurt istoric al institutiei, ar trebui sa amintim obligatoriu de institutia juridica denumita use[19] specifica secolului al XIII-lea si utilizata in special pentru a se evita aplicarea regulilor dreptului funciar feudal ori in scop de frauda – pentru a se creea insolvabililtatea –  ori pentru a se eluda dispozitiile care interziceau constituirea bunurilor de mana-moarta. In esenta in toate cazurile de aplicatie operatiunea amintita avea ca si efect disocierea folosintei bunului in sensul ca persoanele carora li se incredinta acest bun (feoffees) nu aveau alta obligatie decat sa-l detina si sa lase tot beneficiul rezultat in urma acestuia proprietarului, adevarat adica constituitorului. 

Desi a luat nastere tot in perioada medievala trust-ul a evoluat permanent si s-a adaptat, el vizand ca si predecesorul sau reducerea datoriilor fiscale dar si reglementarea relatiilor patrimoniale de familie, acestea din urma, fie prin intermediul intelegerilor stricte (strict agreement)[20], fie prin intermediul trust-ului funciar[21]. Ambele au insa acelasi scop si anume impiedicarea risipirii averii familiei, atenuau inconvenientele regimurilor matrimoniale, serveau ca si regula sucesorala – deoarece scoaterea bunurilor din circuitul civil o facea constituantul trust-ului, pentru mai multe generatii in limitele regulii care interzicea devolutiunile prea indepartate in timp[22]. 

In ceea ce priveste incercarea de a gasi o definitie satisfacatoare pentru notiunea de trust, doctrinarii britanici au descoperit ca acesta este un obiectiv extrem de greu de atins motiv pentru care nici astazi nu exista un consens. Dintre toate definitiile prezentate in doctrina[23] am retinut-o pe cea redata de Hanbury si Martin care au preluat-o integral dupa art.2 al Conventiei de la Haga din 1985 privind trustu-ul, astfel: „prin trust intelegem o relatie recunoscuta de echitate care ia nastere in momentul in care uneia sau mai multor persoane denumite trustees le sunt incredintate anumite bunuri in scopul ca acestea sa le detina si administreze in profitul titularului dreptului de proprietate”. Esential este sa retinem si faptul ca bunurile detinute de trustee formeaza o universalitate distincta de patrimoniul acestuia, pe de o parte iar pe de alta parte ca beneficiarii se bucura nu numai de drepturi personale dar si de drepturi reale precum si faptul ca in cazul institutiei juridice mentionate vom avea de a face cu o dualitate a proprietarilor respectiv un proprietar-gestionar si un proprietar-beneficiar[24].
 




[1] V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005, p.289. Autorul citat foloseste expresia “inalienabilitate voluntara”.
[2] Ghe. Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editura si presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1995, p.30. Prin acest principiu autorul citat subliniaza importanta covarsitoare a proprietatii considerata principalul drept real al omului.
[3] Pentru amanunte legate de sustinatorii si contestatorii admiterii ca valabila a acestei clauze, a se vedea nota de subsol nr.19 si nr.20 a prezentului.
[4] Cu toate acestea nu trebuie sa uitam si de contractul de locatiune incheiat pe o perioada mai mare de 5 ani, considerat de lege drept act de dispozitie si care poate echivala cu o clauza de inalienabilitate.
[5] L. Pop, Dreptul de proprietate si dezmembramitele sale, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p.48.
[6] I.-F. Popa, Inalienabilitatea voluntara, in P.R. In honorem Corneliu Birsan, Liviu Pop, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2006, p.103-104.
[7] Idem. S-a apreciat ca un asemenea interes ar putea exista in cazul cumpararii unui bun cu plata in rate, interdictia vizand perioada de pana la ultima rata de pret corelativ sau nu cu privilegiul vanzatorului pentru restul de pret neachitat, prevazut de art.1737/C. civ. sau in situatia in care vanzatorul isi rezerva un drept real (uz, uzufruct, abitatie) si cand interdictia poate privi durata pentru care s-a constituit acest drept real.
[8] Ibidem. Autorul citat arata ca in cazul intretinerii este justificata interdictia de instrainare pe toata durata vietii intretinutului cu privire la bunul instrainat, daca de exemplu acest bun constituie un element esential al gajului general al creditorului intretinut.
[9] Spre exemplu, rezerva uzufructului in favoarea donatorului dintr-o donatie cu clauza valabila de reintoarecere conventionala a bunului in patrimoniul donatorului, donatiile secundare sau donatiilor cu sarcina de a redona.
[10] I.-F. Popa, op. cit., p.105-106. Se apreciaza, cu temei, ca in situatia contractelor de ipoteca si mai ales a acelora in care creditorul este un stabiliment bancar asa-numitele interdictii de instrainare si grevare de sarcini au un vadit caracter abuziv contravenind principiului de drept potrivit caruia in materia garantiilor reale res, non persona debet.
Aceasta opinie pare cu atat mai indreptatita cu cat, in materia garantiilor reale mobiliare Legea nr.99/1999, art.21 alin.1 si alin.3 stipuleaza ca: (1) Pe durata contractului de garantie debitorul poate administra sau dispune in orice mod de bunul afectat garantiei” iar alin.3 “Actele de dispozitie asupra bunului afectat garantiei sunt valabile chiar daca cel care a dobandit bunul are cunostinta de prevederea contractuala din contractul de garantie care interzice transferul sau care declara transferul ca fiind echivalent cu neindeplinirea obligatiei”.
[11] J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, Traité de droit civil. Les biens, L.G.D.J., Paris, 2000, p.89-90.
[12] Idem.
[13] Ibidem.
[14] In ceea ce priveste o posibila traducere a notiunii de trust, nu vom incerca acest lucru deoarece s-ar altera considerabil intelesul ei real, insa ni s-a parut util a preciza faptul ca prin notiunea de trust comporta mai multe intelesuri astfel: 1. incredere; depozit; transfer legal de bunuri, bani sau valori; 2. trust company: societate de administrare, societate fiduciara, societate de gestionare a patrimoniului; 3. trust fund: fond de incredere, fond fiduciar, potrivit C. Voiculescu, Dictionar juridic englez-roman, roman-englez, Editura Niculescu, 2006, p.168.
[15] A se vedea pentru amanunte, M.-F. Papandréou-Deterville, Le droit anglais des biens, L.G.D.J.- Montchrestien, 2004, p.409-410.
[16] Idem.
[17] Ibidem.
[18] J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, op. cit., p.89.
[19] In traducere libera, folosinta.
[20] Acest procedeu a fost folosit in principal de catre familiile de aristocrati si urmarea conservarea bunurilor in familie, forma specifica pe care o imbraca fiind aceea a intelegerilor matrimoniale (marriage settlement). A se vedea, pentru amanunte M.-F. Papandréou-Deterville, op. cit., p.410.
[21] Trust-ul funciar avea ca obiectiv stabilirea unui patrimoniu familiar prin intermediul bogatiilor acumulate din afaceri ori comert. Idem.
[22] Denumita Rule against Perpetuities sau Rule against Remoteness of Limitation, aceasta regula fixeaza nu durata dreptului viitor ci momentul maxim pana la care acesta poate fi transmis pentru ca devolutiunea sa fie valabila.
[23] A se vedea pentru o prezentare amanuntita a tuturor definitiilor doctrinare, M.-F. Papandréou-Deterville, op. cit., p.417.
[24] Idem.