Ganduri pentru acasa: Te-as minti, dar stiu ca-ti place

Te-as minti, dar stiu ca-ti place

12 Aprilie 2010

Timp de citire: 2 min.

Salvează articol Îl poți citi, ulterior, când ai timp.

Suntem adesea pusi in fata unei situatii inedite. Sa alegem intre un om care minte si unul care spune adevarul. Si, privind in jur, imi dau seama ca am inceput sa ii alegem din ce in ce mai des pe mincinosi in detrimentul celorlalti. De ce oare? Mi se par mie sau nici mincinosii nu mai sunt astazi ce erau odata?

Habar n-am care e mecanismul ce determina anumite creiere sa faca pui mincinosi, dar ma gandesc de multe ori ca minciuna e, la baza, un sistem de aparare. Minti pentru ca te simti mai bine, minti pentru ca scapi de situatii dificile, minti pentru ca iti ridici astfel statutul social in ochii celorlalti, etc. Pe scurt, minti pentru ca asa creierul tau se simte confortabil. E doar o presupunere, astept sa ma contrazici daca e cazul.

Pe de alta parte, sa spui adevarul in anumite situatii poate fi stresant rau. Adica, atunci cand esti mic(a), e tare greu sa te duci acasa si sa spui ca ai luat o nota mica ori ca ai spart un geam la scoala, ca ai chiulit ori te-au prins fumand. E chiar genul de situatie care demonstreaza caracter puternic din partea celui care spune adevarul. Cand ai crescut, pot deveni chiar un mod de viata. Minti politistul ca n-ai mers pe linia de tramvai, desi tocmai te-ai lovit cu tramvaiul. Minti ca te-ai inzapezit in Parang, desi orice privitor ar fi vazut ca nu era niciun pic de zapada in locul respectiv. Si astea sunt minciuni naive.

Minciunile adevarate vin atunci cand negociem. Sau cand facem PR. Ori cand ne povestim viata. Atunci scopul nu mai e parsiv, e nobil. Pentru ca trebuie sa obtinem un pret bun, trebuie sa ne promovam interesele ori..., mai simplist, trebuie sa-i facem pe ceilalti sa vada ca si noi suntem "cineva".

Asa se face ca astazi, la interviurile de angajare, minciuna este elementul definitoriu pentru alegerea profesionistilor adevarati. Minti mai bine sau mai rau, ai fata de jucator de poker sau nu, si asa mai departe. Nu spun ca suntem in fata unui comportament rau. Nu mai suntem in zilele cavalerismului puritan, cand onoarea si cinstea erau primele atribute ale unui om realizat, asa ca as fi deplasat chiar sa infierez minciuna.

Nu fac insa decat sa constat ca, pe masura ce trece timpul, ne pervertim tot mai multe defecte si le transformam in calitati. Si oamenii care tocmai vin pe lume sunt lipsiti de orice fel de busola din cauza asta. E adevarat, lumea se schimba. Ne schimbam idealul de frumusete, ne schimbam media de viata si media de inaltime, ne schimbam limba si culoarea pielii. Directia e clara si suntem chiar in mijlocul uneia dintre cele mai rapide schimbari pe care le-a suferit conditia umana de multa vreme.

Asa ca tot ce-mi ramane e sa intreb daca directia e buna. Si mi-as dori sa discutam despre directie si nu despre angoasele noastre, normale atunci cand in viata ne intervine schimbarea. Ar fi interesant sa vorbim despre directie amintindu-ne de ideea de la care am pornit: minciuna si abordarea ei in lumea din jurul nostru. Mark Twain spunea ca "minciunile sunt adesea mai plauzibile, mai usor de crezut, mai reale decat realitatea insasi, pentru ca mincinosul are marele avantaj ca stie dinainte ce isi doreste ascultatorul".

Prin urmare, e buna directia? Inteleg ca ne-am obisnuit cu minciuna, dar e normal sa ajungem sa ne si placa? :)

EDITORIAL

Te-as minti, dar stiu ca-ti place

Alin Popescu Fondator, avocatnet.ro

Comentarii articol (4)