Statul francez ne-a trimis, zilele acestea, un colet dificil de manevrat. E ca o bomba cu ceas, as spune, pe care nimeni nu se incumeta sa o dezamorseze, desi instructiunile sunt deja stiute de toti cei care au semnat de primire.

Articolul continuă mai jos

Problematica rromilor este atat de veche, incat nimeni nu o gaseste ca fiind urgenta. Avem alte preocupari. (Si da, unele dintre ele chiar apasa cu putere pe umerii si tamplele noastre.) E mai simplu sa ignoram cursele aeriene care ni-i aduca “acasa” si sa ne vedem de-ale noastre.

Si totusi, cine si unde greseste? Francezii pentru ca s-au saturat sa le plateasca ajutoare sociale si sa ii vada pe strazi cersind/furand? Noi care nu am reusit sa ii integram in societate?

Sau – de ce nu? – chiar ei pentru ca, desi s-au oferit multi sa-i invete arta pescuitului, continua sa astepte pomana pescarilor.

Ne strica imaginea peste hotare, nimeni nu poate nega asta. In Paris, roiau pe langa Turnul Eiffel si Notre Dame de Paris intreband ”spik inglish”. Multi oameni acceptau sa auda sau, mai exact, sa citeasca de pe o foaie de caiet dictando povestea unui copil aflat in spital, a unei rude bolnave care vrea sa moara in Romania si nu in Franta, a unei femei batute care vrea sa fuga de acolo. Le dadeau bani, ii priveau ingaduitori. Si furau asa cum se intampla si la noi prin autobuze: unul din ei fura un portofel, il paseaza unui ”camarad”, acesta il da mai departe si pana iti dai tu seama de ce se petrece, nu mai ai ce sa faci.

Cand in tramvaiul din Grenoble s-au urcat 3 femei cu fuste inflorate si copiii lor multi, am strans mana prietenului meu cat am putut de tare si ne-am continuat discutiile monosilabic, in timp ce copiii tipau, loveau scaunele, se bateau, iar ele vorbeau atat de tare incat toata lumea era exasperata. Coborasera la gara si mergeau spre Lyon pentru ca “ acolo da lumea bani mai multi pe strada”.

Nu o sa fiu ipocrita. Pe cei mai multi dintre noi, ne irita prezenta lor chiar si de pe trotuarul opus. Ii criticam, ii denigram, ii ocolim. Insa, citim incantanti interviuri cu persoane de etnie rroma care si-au gasit un drum in viata si nu spre un oras european cu cortul in sacosa de rafie. Dam din cap aprobator “uite ca se poate” cand vedem un reportaj referitor la realizarile unei asociatii umanitare care le ofera o sansa copiilor rromi.

Credem in ONG-uri, in zane si in miracole ale sfintilor, dar nu consideram ca ei ar merita o sansa in plus pentru ca nu ii credem in stare sa fie muncitori, constiinciosi, cu bun-simt, linistiti. Cuvantul rrom e sinonim cu tot ce e mai rau intr-o societate. Nu-i vrem in jurul nostru si ne gandim ca rata infractionalitatii va creste in perioada urmatoare.

Asadar, suntem rasisti?

Context articol: