Ducem lupte asidue cu ce avem in jur. Ne plac persecutiile, prigoana, damnarile si nu ne dezicem de amagiri, ocara, dezbinari. Cand lucrurile devin neplacute, alegem sa fugim, iar ascunzisul perfect e in noi insine. Acolo ne cultivam indiferenta cu inversunare, iar in ignoranta care a ajuns sa ne guverneze, nu mai privim in ochi oamenii ce ne ies in cale nici pret de o secunda. Ne-am mecanizat in functie de interese, uitand de emotiile originare si izgonind realul, de dupa un zid ridicat din egoism.

Ce ne va reinvata sa simtim?

Cand ma lupt cu astfel de demoni, revin la The Wall, cel mai impresionant album din discografia Pink Floyd. The Wall a fost lansat in 1979, fiind gandit ca o opera rock. Insa, trei ani mai tarziu, povestea imaginata de Roger Waters a devenit film. Pink Floyd The Wall este o drama incisiva, impecabil realizata, in care muzicii i se da o alta dimensiune. E un film care te schimba, fie ca accepti sau nu aceasta schimbare.

Despre ce e vorba: complexe, obsesii, umilinta, lipsa comunicarii, frustrari, tradare, izolare, depresie si un sistem care te obliga sa iti suprimi gandurile si ideile pentru a te integra in societatea pe care el a definit-o.

Povestea lui Pink, eroul principal, ar putea deveni o lectie despre intelegere, atat a lumii per ansamblu, cat si a elementelor individuale ce o compun. Insa, cum sa vedem dincolo de toate aceste lucruri este lectia cea mai importanta.

Privind la eroul imaginat de Roger Waters ajungi sa-ti reevaluezi pozitia in lumea din care (crezi ca) faci parte. Iar la final, tu decizi daca e mai important sa inalti un zid pentru a te apara de un sistem anume si ororile sale sau sa darami ceea ce te tine departe de lumea din jur si sa lupti cu monstrii respectivului sistem.